Alexandra a ajuns la doctorul Burnei cînd avea 2 ani, din cauza unei luxații de șold. La nici una dintre cele trei intervenții pe care le-a avut, mama ei nu a știut ce anume îi fac fetiței în sala de operații. Profesorul Burnei i-a spus doar că ar trebui să se simtă privilegiată, că „alții așteaptă și doi ani pînă intră în operație”.
După prima intervenție, i s-a făcut rău cînd și-a văzut copilul ieșind din sală cu ghips de la brîu în jos – nu o prevenise nimeni. După a doua, a citit singură în foaia de observații că medicii i-au scurtat piciorul fetiței ei cu doi centimetri și jumătate. A întrebat de ce, i s-a răspuns să nu-și facă griji, „crește înapoi”. După a treia, a aflat că i-au drenat puroiul dintr-o infecție cu stafilococ care nu fusese trecută în scrisoarea medicală. La controale, îl întreba pe profesor de ce e femurul ieșit în afară, de ce copilul merge greu, de ce are dureri. «E foarte bine, mămică», spunea medicul și o trimitea acasă, la Botoșani.
La finalul lui 2013, cînd a aflat că o fetiță din spital a murit pe masa de operație, Anca, mama Alexandrei, a hotărît să-și ia copilul și să meargă și la alți doctori. A fost la Iași, la București și în Italia, la Bologna. Cinci medici diferiți i-au repetat același lucru: „Mi-au spus că șoldul copilului e compromis. Nu trebuia să îi facă osteotomie de bazin, ci doar osteotomie de femur. Bine că mai are oase…”
În maximum doi ani, Anca trebuie să-și ducă fetița la încă o operație, de data asta în Italia. „N-are rost s-o mai chinuiți aici”, i-a zis un ortoped din București.
Intervențiile doctorului Burnei au lăsat-o pe Alexandra cu un picior mai scurt decît celălalt și un mers șchiop, cu dureri de coloană, capul femurului distrus și șoldul afectat. A fost nevoie de terapie susținută ca să poată trece peste trauma din spital. „M-am dus la psihiatru, a evaluat-o, m-a trimis la psiholog, logoped, pedagog. Și-a dat drumul să vorbească încet-încet, și de-abia la 4 ani și 8 luni a renunțat la pampers.”
Șerban s-a născut cu un picior mai scurt decît celălalt (adică are „hipoplazie congenitală membru stîng”). La o lună de la naștere, mama lui, Claudia, a văzut o emisiune pe Antenă, în care era invitat un ortoped „care face miracole”. A sunat la televiziune și cîteva zile mai tîrziu s-a dus cu bebelușul la București, la Gheorghe Burnei. „L-a văzut și mi-a zis că-l face bine. După mai multe amînări, m-a chemat pentru operație de-abia la 5 ani jumate”, își amintește Claudia.
În dimineața în care a ajuns la spital, i s-a spus că Profesorul nu vede copii neoperați decît în privat, la Regina Maria. A sunat să-și facă programare: „Eram a cinci sutea nu știu cît. Păi și cînd vine asta? am întrebat. Peste vreo opt luni de zile”. Peste opt luni, Claudia a venit iar la București cu Șerban. Consultația la doctorul Burnei a costat 400 de lei și a durat 4 minute. Doctorul i-a dat un bilețel cu un număr de telefon la care să sune ca să-i cumpere copilului șuruburile și fișele de pe bilețel.
„Mă simțeam ca și cum m-ar fi trimis să duc caii la potcovit”, își amintește ea. Claudia a sunat, i-a citit angajatei de la firma Argonmed ce scria pe bilețel și a întrebat-o ce e. Angajata i-a spus că e vorba de aparatul Ilizarov și că îi „face prețul” și o sună a doua zi: aparatul pentru Șerban costa 4500 de euro. „În Botoșani salariile sînt mici. De unde să scoţi atâţia bani? A început o cursă: în loc să mă gândesc la operaţia în sine şi cu ce o să presupună ea, eu m-am gândit de unde să strâng bani”, zice mama lui Șerban.
Cu bani de la mama și soțul ei, care erau plecați la muncă în străinătate, și cu ajutor de la niște firme din Botoșani, Claudia a reușit să adune suma pentru fixator: „Am plecat cu trenul la operaţie, ne-am dat jos şi a început calvarul. Era foarte plin spitalul și Burnei m-a întrebat dacă am banii. Am zis că da. Bine, atunci dăm pe unul afară care n-are bani.”
Înainte de operație, Claudia a fost chemată la „domnul Profesor”. De față cu ceilalți medici din secție și cu rezidenții, Burnei a întrebat-o dacă vrea să-și opereze copilul de două ori – să pună aparatul mai întîi pe femur și apoi pe tibie – sau o singură dată. Femeia a ales o singură operație, ca să-și scape copilul de o traumă suplimentară. Nu își dădea seama ce presupune asta. „Eu nu sunt doctor. Dacă eram, îl puneam pe masa din bucătărie și-l operam acasă”.
Mamei nu i s-a spus ce presupune, de fapt, alungirea piciorului cu un fixator extern. Durerea, imobilizarea, cuiele de metal care ies din picior, riscul de infecție. După operație, Claudia l-a întrebat pe Burnei ce trebuie să facă mai departe. „Discută cu rezidenții, mi-a zis.”
Imediat după intervenție, reprezentanta firmei a venit în salonul de terapie intensivă și a cerut banii pe fixator. Bani cash, scoși de la un bancomat de lîngă spital. „Am lăsat copilul plângând acolo şi m-am dus să le dau bani, nu voiau să plece. Că nu, că şeful ei Murat vrea banii”, își amintește Claudia.
Părinții pot fi puși să-și plătească singuri dispozitivele pentru copiii lor doar în caz de urgență medicală care pune în pericol viața copilului. Altfel, spitalul trebuie să furnizeze tot ce e necesar pentru o intervenție. După ce Claudia a aflat toate astea, s-a dus la Casa de Asigurări de Sănătate ca să-și ceară banii înapoi. Dar Casa a trimis-o la spital: dacă spitalul a pus-o să plătească, atunci tot spitalul trebuie să-i dea banii pe fixator.
Acasă, la Botoșani, Claudia a încercat să mai ia o părere de la un ortoped de adulți. Cînd a aflat că băiețelul fusese operat de Burnei, medicul nici nu i-a mai primit la consultație.
Deocamdată, băiețelul merge la școală în cîrje. Va avea nevoie de o serie de operații de alungire, care să facă ce n-a reușit fixatorul lui Burnei. Dar asta de-abia cînd Șerban o să aibă 16 ani. Pînă atunci, spune Claudia, „o să caut altă țară, să-mi fac copilul bine.”
Sursa text și foto: Casa Jurnalistului (Citește mai multe AICI)