de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
30 octombrie e data la care va trebui să comemorăm, an de an, ruperea contractului social. Așa cum se întâmplă în toate evenimentele care schimbă lumea, o asemenea data e însemnată în calendar cu sânge, suferința și moarte. Din chinurile de neimaginat ale celor care au murit atunci, din agonia sfâșietoare a celor care au murit pe urmă și din pierderea de lume a celor care au supraviețuit trebuie să se nască o lume nouă.
Este cu siguranță prea devreme pentru noi să înțelegem sensul fondator al crimei colective de la Colectiv. Sensul acestei crime și al acestui sacrificiu ne va fi accesibil doar atunci când vom fi demni de moartea și suferința din 30 octombrie 2015, adică atunci când vom face astfel încât asemenea tragedii să nu se repete. Pentru moment însă (iar acest moment poate să dureze încă ani buni), noi, supraviețuitorii teferi ai Colectivului, nu am făcut nimic pentru că asemenea orori să nu se mai întâmple.
Dimpotrivă, delăsarea și indiferentă colectivă fac posibil în fiecare zi, fără excepție, un nou Colectiv. Cui îi vine rândul mâine, într-un club, într-un spital, într-o mașină de ocazie, pe o șosea prost făcută, într-o râpă din munții patriei? Cum vreți să procedăm? Tragem la sorți? Șansele de a muri într-un nou Colectiv sunt mai mari decât șansele de a câștiga la loto. Ce ziceți, ce bilet tragem? Spre moarte sau spre îmbogățire?
Puterea nu a lucrat niciodată pentru popor.
Contractul social s-a rupt atunci, călcat în picioare fiind de multe ori înainte și după această data de cei cărora le-am încredințat grijă statului român. Dacă ne uităm bine în urmă, mai departe sau mai aproape de noi, nici măcar nu știm în ce moment reprezentanții noștri au lucrat pentru noi și nu pentru ei înșiși. Tehnic spus, cu rare și palide excepții, Puterea nu a lucrat niciodată pentru popor, a lucrat pentru ea însăși. Din 1990 încoace, ea a știut, clipă de clipă, că nu va fi în stare să procure ori să garanteze acestui popor nici siguranță, nici bunăstare, nici trăi în comun. Tot ceea ce a putut să facă, fidelă lumii feudale din care venea, a fost să consolideze supunerea, sărăcia, dependența și încapacitatea poporului de a se ridica, de a-și cere drepturile. Dacă puterea și-a schimbat unii dintre stăpâni, în schimb, ea nu și-a schimbat nici supușii, nici modul de a-i supune.
Contractul social ar fi presupus că părțile își recunosc obligațiile și că fiecare parte respectă drepturile celorlalte părți. Dar cei cu care noi, poporul, am încheiat contractul, nu și l-au respectat niciodată. Acesta e motivul ultim pentru care atâtea milioane de români au decis să iasă din acest joc mincinos: cei pe care ei i-au însărcinat cu grijă bunăstării, a respectului și a demnității colective, în loc să se ocupe de ele, le-au călcat în picioare. Sărăciți, batjocoriți, umiliți de ai lor, de unii dintre ei, au protestat în felul acesta disperat: au plecat, au părăsit țara. Plecarea lor nu e nici lașitate, nici abandon, e felul lor-câteodată disperat și neputincios-în care au înțeles să se revolte. Și mulți dintre ei ar fi gata să se întoarcă și să se revolte aici, împreună cu aceia care au ieșit pe străzi să protesteze, pe un ger năprasnic, în ploaie, sub soarele toropitor sau sub loviturile precis coordonate și dozate ale jandarmilor.
Trebuie să purtați făclia revoltei!
Dintre toți aceștia, câteva zeci de mii, nu așa de mulți, au ales să între în politică, au înțeles că trebuie să încerce să facă politică altfel. Acestor oameni curajoși, din USR, din PLUS, din Demos, chiar din PNL, aș vrea să le spun două cuvinte, într-un moment în care e greu să păstrezi cârmă rațiunii pe valurile învolburate ale tristeții aducerii aminte.
Ați ales, dragi femei și bărbați, tineri și în puterea vârstei, să intrați în politică. Ați făcut-o cu toată bună-credința de care sunteți în stare, cu toată naivitatea și cu tot entuziasmul specifice unui început. Dar trebuie să știți că fiecare pas al vostru va fi judecat cu atâta asprime, încât va fi judecat ca un pas pe rănile deschise ale morților și răniților din Colectiv. Că nimeni nu vă va ierta dacă veți începe și voi, după chipul și imaginea monștrilor de la putere, să lucrați pentru voi înșivă.
Dar voi aveți o împătrita misiune aproape imposibilă:
Voi trebuie să dați sens indignării printre oameni care au ajuns să tolereze toate formele de intolerabil, voi trebuie să purtați făclia revoltei în comunitățile resemnate care se conduc după dictonul că se poate și mai rău de așa, de aceea e bine cum e.
Voi trebuie să reclădiți speranța colectivă într-o țara în care fiecare speră pe cont propriu la un mâine mai bun, dar nimeni nu mai speră împreună cu ceilalți.
Voi trebuie să fiți modele de încredere într-o societate în care toate instituțiile te consideră infractor potențial și îți cer în permanență să își dovedești nevinovăția.
Voi trebuie să dovediți curaj public, într-un spațiu public în care cei mai mulți consideră că limită maximă a riscului este să dea like unei poștări revoltate.
Indignarea, speranța, încrederea și curajul sunt cuvinte, veți spune. Și veți avea dreptate. Dar atunci când intrați și v-angajați în acest joc poate din naivitate,- faceți pe cei din jur înțeleagă aceste cuvinte felul lor, pe vorba lor, în lumea lor, nu după lumea voastră oengista!
Voi aveți misiunea foarte dificilă, sub o presiune greu de imaginat, expuși la șantajul public, în contextul exasperării pretențiilor absolute ale publicului, de a aduce conținut sensibil, vizibil, indignării de oroare, speranței că se poate scoate din țara din șanț, încrederii că trebuie să lucrăm împreună și curajului ca atitudine molipsitoare...
Voi sunteți primii în care ne punem speranța că un nou Colectiv nu va mai avea loc. Doar așa moartea și suferința dragilor noștri prieteni și compatrioți va căpăta un sens.