de Ovidiu Bojan, fost magistrat:
Mă pregătesc de multă vreme să relatez un episod care, mie cel puțin, mi-a oferit o imagine asupra tendințelor și evoluțiilor din justiție.
Prin 2003 am participat la Cluj la un seminar despre combaterea crimei organizate cu participarea procurorului șef anti-mafia (nu rețin titulatura oficială) din Italia și a șefului serviciului de poliție atașat.
Cine n-ar vrea să vadă în carne și oase un comisar Cattani, oameni care chiar sunt în pericol de moarte atunci când anchetează capi ai celei mai vestite rețele de crimă organizată, mafia italiană.
Ajuns la Cluj am fost dezamăgit și de organizare și de slaba mobilizare a magistraților ce activează în penal față de un asemenea eveniment.
Procurorul șef era însoțit peste tot de un bodyguard cu o figură extrem de inteligentă, puțin comunicativ, atletic și cu ochii în continuă mișcare și care doar în sala de seminar nu a intrat după cel pe care trebuia să-l protejeze.
În ce îl privește pe procurorul șef, corespundea perfect imaginii pe care mi-o făcusem despre cum ar trebui să arate și să se manifeste: un bărbat elegant, cu o privire extrem de pătrunzătoare și la care vedeai cum analizează și evaluează fiecare interlocutor. Politicos, manierat și mai ales extrem de echilibrat acel om, extrem de departe de mari luptători anti-corupție de pe aici, afemeiați, orgolioși, beți de putere și care, de cum nu sunt tratați cu slugărnicie, amenință cu arestarea pentru a aduce aminte „infidelilor” puterea pe care o dețin.
În ce îl privește pe șeful serviciului de poliție, nu avea nici o legătură cu comisarul Cattani, era rotofei, vesel și afabil, dispus la conversații lungi lângă o țigară și deschis la a împărtăși detalii din activitatea proprie și chiar din viața personală.
Am avut plăcerea de a discuta în și în particular cu cei trei, încântați că putem conversa în italiană, bodyguardul limitându-se a răspunde strict și scurt la întrebări, procurorul șef politicos dar păstrând mereu o distanță, un om care bănuiesc că nu avea confidenți sau prieteni care să-i știe gândurile și frământările și polițistul simpatic, glumeț și deschis și despre care n-ai fi bănuit niciodată cu ce se ocupă.
Lăsând la o parte chestiuni tehnice ce nu e cazul a fi dezvăluite, modul în care în Italia a fost cu adevărat decapitată Mafia e uimitor și era extrem de simplu de aplicat în Romania.
Povestea procurorul șef că ani de zile s-au luptat cu Mafia în domeniul penal fără rezultate notabile. Capii Mafiei nu executau cu mână proprie crime, mutilări sau alte fapte pentru care ar fi putut fi condamnați. Executanții erau ținuți de legea tăcerii și exemplul unor denunțători lichidați în închisoare îi făcea chiar pe cei ce s-ar fi gândit să vorbească, să tacă. În afară de asta solidaritatea în sânul mafiei era mare, familiile celor întemnițați fiind ajutate să se descurce pe perioada încarcerării celui condamnat.
Lupta asta, des prezentată prin filme, părea sortită eșecului iar puținele succese nu afectau funcționarea marilor structuri de crimă organizată.
Soluția găsită nu a fost una a arestărilor zgomotoase, a trimiterii după gratii cu alai a unor persoane care ulterior să fie eliberate sau achitate în tăcere ci una economică.
Toți capii mafiei își etalau averea, puterea economică afișată era cea care dădea statutul șefului și atrăgea respectul. Șeful trebuia să aibă mașini scumpe, vile luxoase și o mulțime de angajați care să-i facă toate poftele. Ce respect ar impune un cap al mafiei locuind la bloc și circulând cu Fiat 600 ?
Pe de altă parte nici un șef mafiot nu lucra, ar fi fost umilitor ca un capo, cu zeci de aghiotanți să lucreze ca muritorii de rând pentru un salariu.
Acestea fiind știute, terenul pe care puteau fi atacați capii era cel fiscal. Investigațiile se concentrau pe conturile celor investigați dar și pe terțe persoane pe numele cărora figurau proprietăți și despre care se știa că aparțin în fapt acelor capi.
A fost adoptat un act normativ care prevedea că atunci când o persoană afișează o avere mult peste veniturile fiscalizate, aceasta să trebuiască să-și justifice averea, proveniența ei și nu doar el ci și rudele sau apropiați ai acestuia. Practic actul normativ inversa titularul sarcinii probei. Nu organul fiscal era obligat să dovedească ilicitul în dobândirea averii ci, atunci când discrepanța între avere și venituri fiscalizate e vădită, titularul averii și familia sa trebuie să dovedească proveniența legitimă.
Vă sună cunoscut ?
Ei bine legea asta e extrem de asemănătoare cu Legea 18/1968 privind controlul averilor, lege niciodată abrogată expres dar considerată caducă.
Legea italiană diferea doar prin excluderea unor excese admisibile în regimul comunist.
Rezultatele au fost impresionante, cum anchetele erau minuțioase și se întindeau și la rude ale titularului, era imposibil de găsit justificări ale averilor în afara provenienței licite, nu mergea cum se întâmpla la noi să fie suficient a afirma că vreo mătușă Tamara ți-a lăsat o avere impresionantă dacă mătușa Tamara nu era ea însăși capabilă să justifice proveniența legitimă a averii sale sau că fiica a cumpărat un apartament luxos pentru că a vândut un altul, dacă nu putea dovedi că a avut resursele legale pentru achiziționarea apartamentului inițial.
Ne povestea polițistul italian că, în Italia, chestiunile de orgoliu fiind la mare cinste, de multe ori reședințe impozante ale unor capi erau după confiscare transformate în sedii ale carabinierilor sau altor servicii publice, în acest fel umilința fostului șef mafiot fiind maximă. Odată cu averea dispărea și capacitatea de a corupe și de plăti oameni pentru diverse servicii, dispărea respectul celor care priveau la șefii mafioți cu respect și teamă ca la modele de succes și în a căror anturaj și-ar dori să fie.
După seminarul acela am fost entuziasmat. Noi aveam legea nr. 18/1969 privind controlul averilor care prevedea exact aceeași procedură respectiv obligația cercetatului de a-și justifica averea atunci când între averea afișată și veniturile fiscalizate exista disproporție. Mă gândeam că aceasta va fi calea pe care va merge România, o cale extrem de eficientă economic având în vedere aducerea în bugetul statului a unor sume și valori impresionante.
Ce bine s-ar fi integrat o lege a controlului averilor, doar puțin revizuită față de cea din 1969 pe suspiciunea cvasi unanimă față de bogătașii noștri bugetari salariați toată viața lor dar care trăiesc într-un lux pe care nici un salariu din România nu ți-l poate asigura.
Cum mereu suspectăm contractele cu statul că ascund tot felul de aranjamente ilicite, nu ar fi fost adecvat să vedem controlați la avere pe cei ce dau astfel de contracte ? Din păcate licitațiile trucate sunt un fapt obișnuit și le-am întâlnit și la achiziții de pixuri și hârtie și cum aparent aceste licitații respectă legea, șansele de a descoperi ilicitul în lipsa vreunui denunțător sunt practic nule. La marile licitații, de lucrări de multe milioane de euro „comisioanele” sunt impresionante și fiți siguri că ele se vor vedea în stilul de viață al beneficiarului comisionului, în afacerile personale sau ale unor membri ai familiei apărute peste noapte.
Ia gândiți-vă un moment ce s-ar fi întâmplat dacă nu doar politicieni dar mii de țigani cu vile de milioane ar fi fost cercetați privind proveniența averilor. Ia gândiți-vă cum s-ar fi tăiat calea celor cu averi impresionante obținute cică din salarii de bugetari sau în lipsa oricărui venit fiscalizat.
În România cel puțin 20 % din economie e nefiscalizată și cu toții am făcut mai mult sau mai puțin plăți la negru mai ales în domeniul construcțiilor și serviciilor.
Am fost entuziasmat după acel seminar pentru că eram convins la acel moment că vom urma exemplul italienilor ducând o luptă eficientă împotriva ilicitului care mereu se materializează în averi. O faptă de corupție sau altă pot fi sau nu descoperite, pot fi sau nu denunțate dar printr-un control al provenienței averilor acțiunea nu s-ar fi limitat la lovituri ici și colo ci ar fi asanat o întreagă societate.
Am fost învățat că oamenii trebuie tratați egal și cel puțin din punctul meu de vedere e mai puțin relevant dacă dobânditorul veniturilor ilicite le-a obținut din politică sau bișniță, nu mă preocupă în acest context al discuției dacă titularul vilei somptuoase e bugetar sau țigan trăind aparent din ajutor social. Sancționarea la politicieni a unei conduite ilicite dar lăsarea nesancționată a aceleiași conduite la un alt cetățean nu asanează o societate ci doar schimbă direcția unor opțiuni, copiii care caută modele de bunăstare ne mai dorind să devină politicieni ci maneliști de exemplu. O societate sănătoasă și care chiar dorește egalitate în fața legii n-ar trebui să conteze dacă deținătorul averii ilicite se numește Dragnea sau Vali Vijelie.
Sigur tratamentul e diferit când se poate proba că banii iliciți provin din bugetul țării sau buzunarele unor persoane individuale care plătesc de bună voie. Sper să fie clar că subiectul acestui articol se referă exclusiv la averi ilicite, când nu se poate face dovada provenienței unor sume de bani ci doar faptul că există discrepanță vădită între veniturile legale și averea deținută.
Am fost extrem de dezamăgit să constat că factori de decizie din țară și nu numai au preferat varianta de spectacol sau mai degrabă circ a zăngănitului de cătușe, a prezentării publice a unor acuze chiar înainte de a se fi deslușit măcar ițele averilor celor acuzați. Cum altfel se explică posibilitatea ca persoane despre care aflăm că li s-au sechestrat tot felul de conturi și proprietăți au în continuare resurse substanțiale cât să trăiască confortabil în alte țări ? Mi se pare straniu că în spațiul public se discută despre fuga unor urmăriți penal în străinătate dar nu despre faptul că DNA, cel eficient și biruitor nu a fost capabil înainte de a trece la declarații și arestări nu a cercetat în amănunt resursele financiare ale celor urmăriți ? Nu era firesc înainte de a trece la acțiuni publice să fi deslușit cu adevărat resursele financiare și proprietățile celor investigați, inclusiv cele trecute pe numele unor terți ?
Nu mai spun de faptul că evaluarea bunurilor supuse sechestrului sunt făcute subiectiv de oameni în serviciul organului de urmărire penală așa cam ca în dosarul flota uite paguba, nu-i paguba, diferența fiind de milioane de dolari. O mulțime de bunuri sechestrate au fost supraevaluate din dorința de a accentua capacitatea financiară a inculpatului pe de o parte, pe de alta de a demonstra cu cifre impresionante cât și cum s-a sechestrat.
Sigur, când se pune problema executării, se arată cu degetul spre fisc, afirmându-se că organul de urmărire penală și-a făcut treaba. Ceea ce nu se știe este că, de multe ori valorificarea bunului la valoarea evaluată e imposibilă, prețul fiind nerealist de mare.
Cel mai bun exemplu ? Sediile Intact și Grivco scoase la licitație în 2015 și nevândute, după știința mea până azi. Ce produc aceste spații ? Cheltuieli lunare de mii de euro pentru conservare și pază ce se adaugă nu se scad din prejudiciul cauzat în speță.
Ce spun cei de la fisc și care încearcă valorificarea spațiilor? Faptul că acestea au fost supraevaluate și că la valoarea stabilită nu pot fi vândute
Cu totul altfel ar sta situația în cazul cercetării averilor, cauză civilă, cu expertize dispuse de instanță ,cu experți neutri cu posibilitatea de a confrunta evaluările cu prețurile medii din zonă și nu evaluări făcute de experți „agreați” de vreun procuror și care să evalueze ba în plus ba în minus după cum sunt „comandamentele” cauzei.
Din păcate expertizele efectuate în dosarul flota au fost deschizătoare de drum în arbitrariul evaluărilor în marile dosare. Când niște procurori au dispus expertiza paguba stabilită era imensă, când alt procuror, proaspăt numit în fruntea DNA de președintele de atunci Băsescu a dispus o nouă expertiză, în alt context politic, paguba a devenit 0. Nu atât discrepanța dintre expertize e condamnabilă ci faptul că nici un expert nu a răspuns pentru lucrarea sa, așa cum nici în continuare experții nu au răspuns nici când au subevaluat drastic anumite bunuri, nici când au supraevaluat strigător la cer alte bunuri. Nici în dosarele Voiculescu sau Bica, în care s-a pus problema sub sau supraevaluării unor bunuri experții care au stabilit valorile nu au răspuns. Nu știu câți consideră firească condamnarea directorului Mencinocopschi, care nu avea nici o pregătire in domeniul evaluărilor imobiliare fără tragerea la răspundere a celui sau celor care au stabilit valoarea imobilului, care erau de specialitate, a căror obligație profesională era tocmai cea de a evalua corect imobilele oferite spre expertizare și care prin semnătura pusă pe lucrările efectuate au atestat ca specialiști valoarea afirmată.
E adevărat că abordarea ilicitului în dobândirea unor averi așa cum e abordat azi este mult mai popular, dă senzația că lupta anti-corupție e dusă de un singur organism și satisface nevoia întristătoare a multora de pedepse în loc de justiție. E adevărat că în ce privește clasa politică s-au obținut rezultate notabile, dar în timp ce baza de selecție în politică e tot mai săracă și mai puțin valoroasă intelectual (câți își mai doresc azi să fie asociați unui grup infracțional prin simpla intrare în politică ?) palatele țigănești înfloresc în mii de localități fără ca titularii să desfășoare vreo activitate social-utilă. Titularii lor nu se gândesc nici să intre în politică că doar și acolo sunt obligații și un program ce trebuie respectat. În plus experiențele Becali și Diaconescu care s-au trezit cu dosare și condamnări de cum au scos nasul în politică i-au învățat pe mulți că indiferent ce afaceri ai, cât de ilegale ți-ar fi veniturile ,dacă stai cuminte în umbră fără să te bagi în politică nu riști nimic. Nu mai zic de oamenii de afaceri isteți care finanțează candidați din mai multe tabere ca, indiferent de rezultatul alegerilor să aibă omul care să le susțină interesele.
Spre ce ne îndreptăm, la modul general vorbind? După părerea mea spre un stat cu politicieni tot mai inculți și incapabili de a se descurca în afaceri și care caută în politică comoditatea ca în schimbul lozincilor ce pot fi lesne învățate să primească avantaje și servicii gratuite, fiindcă, nu-i așa ca deputat, senator sau chiar primar nu ai probleme să găsești pe cineva să-ți ridice sau renoveze casa, să-ți are pământul, ă-ți conducă mașina sau repare televizorul. Va crește numărul și afișarea superiorității celor care n-au desfășurat o activitate fiscalizată în viața lor dar trăiesc ca niște nababi și pe care, culmea, o mare parte din populație îi privește cu admirație pentru cum se descurcă
Vedem zilnic îmbogățiți fără vreo afacere legitimă, ne irităm văzând conacul lui Dragnea dar nici măcar un partid nu a trecut în programul său controlul legalității dobândirii averilor. Toate partidele sunt dispuse să taie venituri, pensii dar nici unul să ia măsuri ce ar putea afecta chiar pe membrii săi și să atace principalul motor al intrării în politică, obținerea de avantaje de tot felul inclusiv materiale. Multe din aceste avantaje sunt doar materiale dar foarte multe sunt și ilicite.
E plin de politicieni care își afirmă voința de a lupta cu corupția dar pe unul nu l-am auzit să dorească cu adevărat asanarea societății românești sub aspectul dobândirii averilor. Aș vota cu inima deschisă partidul care ar demonstra moralitate cu riscul afectării propriilor membri, cu riscul înlăturării principalului scop al intrării în politică: avantajele.
Italienii au învățat lecția Al Capone privind lupta cu crima organizată, noi n-am învățat și nu învățăm nimic, continuând a pretinde tăierea unor venituri la vedere dar trecând impasibili pe lângă averi impresionante ale unor cetățeni care fie nu lucrează nimic, fie au venituri ce nu pot justifica întinderea averii.
Din păcate, la noi, faptul că un politician a dobândit cel puțin un imobil prin fals devine irelevant când ura noastră se îndreaptă în altă direcție politică, legea e subiect de veșnică tocmeală de genul de ce condamnăm pe acela care a furat puțin când alții fură mult mai mult, așa că nu mă iluzionez că va veni prea curând o zi când să ne dorim cu adevărat egalitate în fața legii și să pretindem respectarea legii indiferent că e vorba de un bătrân din piață sau un contrabandist de anvergură, un rom din Huedin sau un baron din Teleorman.