Anul 2014, cel puţin la Botoşani, ar trebui să poarte numele lui! S-a spus despre el că a fost o adevărată instituţie. A fost acuzat de complot împotriva statului, pentru vina de a-l fi cinstit pe Ştefan cel Mare! A fost arestat în tren, sub ameninţarea cu pistolul, şi purtat vreme de şase ani prin puşcării: Jilava, Gherla, Balta Brăilei... Cuvintele care îl definesc sunt discreţie, rezervă, măsură, echilibru!
Alexandru Zub împlineşte anul acesta 80 de ani. S-a născut la 12 octombrie 1934, în comuna Vârfu Câmpului, din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani, foarte numeroasă şi cu destule dificultăţi. A urmat Şcoala Normală din Şendriceni, până în vara lui 1953, și mai târziu a terminat studiile universitare la Facultatea de Istorie din Iași , pe care le-a absolvit în 1957.

Prima carte citită, despre care îşi aminteşte, este Noul Testament. Aceeaşi carte pe care mama sa, în anii târzii ai vieţii ei, a învăţat să silabisească. O femeie care a strâns în firea-i modestia şi dârzenia ţăranului creştin. Dârzenie şi discreţie pe care cel de-al cincilea născut (din 10!) al neamului Zub le-a cules şi le-a cultivat până astăzi.

Mama, post şi rugăciune pentru fiu
 
Când a fost arestat, Alexandriu Zub a fost printre foarte puţinii care au refuzat să scrie cererea de graţiere, pe care au făcut-o, totuşi, părinţii săi. Mama ţinea posturi negre lungi, aproape inumane.Cu o credinţă foarte putenică, şi-a pus toată speranţa în eficacitatea rugăciunii pentru fiul ei.

"Cred că m-a ajutat foarte mult, pentru că în închisoare mi s-au întâmplat lucruri pe care nu mi le explic, am scăpat din momente dificile. Când atmosfera devenea foarte apăsătoare şi nu mai suportam, se întâmpla un lucru care mă ducea brusc în altă parte. Rugăciunea mamei a contribuit, desigur. Voinţa ei disperată de a mă ajuta", îşi aminteşte Alexandru Zub, într-un dialog cu Eugenia Vodă.

După arestare au fost percheziţii acasă, au fost interogaţi părinţii, oamenii din sat, fraţi, prieteni.

"Până târziu, nici fraţii, nici părinţii nu m-au întrebat nimic despre închisoare, doar lucruri generale. Era o delicateţe, de a nu zgândări o rană care nu se închisese...".

Serbarea de la Putna

Era în 1957. Alexandru Zub termina facultatea, dar istoria proprie abia începea să se desfăşoare.

"Se împlinea jumătate de mileniu de la urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare. Pentru a marca acest moment  am pregătit, ca studenţi, unii tocmai terminam facultatea, o festivitate. A existat opoziţie la ceea ce aveam să facem, dar nu am dat înapoi, evenimentul a avut loc. Două zile la Iaşi şi una la Putna, unde s-a mers cu tren special, cu oameni care au venit pentru noi: unii pentru a participa, alţii sa supravegheze serbarea. Un tren întreg de oameni", povesteşte Alexandru Zub.

Numai să îl aminteşti pe Ştefan cel Mare era un fapt de mare îndrăzneală atunci, într-un timp excesiv sovietizat. "Ni se spusese că existau mitraliere instalate pe traseu, în caz că vom încerca ceva... E posibil ca Securitatea însăşi să fi lansat zvonul acesta pentru a ne speria, dar nu e de mirare să fi fost adevărat".

Nici mitralierele, nici Armata Roşie care intinsese tentacule lipicioase prin întreaga Moldovă, nici securiştii ameninţători nu i-au făcut pe tineri să dea înapoi. În aceeaşi Putnă, în anul 1871, Eminescu, Ciprian Porumbescu, Slavici, făcuseră acelaşi lucru: un apel la unitate naţională! "Ne-am gândit la ei. Acolo, la Putna, am închinat un pahar de vin pentru Eminescu, ceea ce a fost suspect pentru Securitate. Mănăstirea era foarte intimidată, presiunile erau enorme din cauza noastră. După noi s-a strâns şurubul, stareţul a fost scos de acolo".
 
Ar fi mers mai departe dacă în trenul spre Putna cineva i-ar fi şoptit că vor urma şase ani de grea închisoare? Cu muncă, bătăi, izolare? DA!

"Aveam o credinţă, o rigoare în mine, de asta am stăruit să fac ceremonia. Am făcut-o chiar dacă fuseserăm ameninţaţi. În ajunul plecării trenului, Aurelian Popescu a fost căutat de un ofiţer de securitate şi ameninţat: să nu ne închipuim că la Putna vom fi singuri, ei vor fi acolo! Şi totuşi am mers mai departe. Nebunia aceea o am şi azi. Încerc să dizloc nişte habitudini de gândire, nişte conştiinţe, comportament, încerc să formez nişte oameni profesionişti, în spirit de ordine profesională, morală...", spune istoricul care se pregateste sa sarbatoreasca opt decenii de viata.

Lotul Ştefan cel Mare
 
Frumuseţea istoriei, spune Alexandru Zub, este că te obligă să cauţi ordinea, să institui ordinea acolo unde lucrurile par haotice. Dar, mai ales, istoria se trăieşte, nu se construieşte din hârtii. Iar oamenii care o străbat la pas prin timpul lor trebuie să îşi asume o atitudine şi o demnitate pe care timpul istoric o cere.

"În istorie  trebuie să faci ceea ce se cuvine. Când conştiinţa ta îţi dictează că trebuie să faci un gest, trebuie să-l faci la momentul potrivit. Nu avea nicio valoare să îl serbezi pe Ştefan cel Mare atunci când partidul dădea liber. La noi era dorinţa de a lua în serios nişte valori, întoarcerea la valorile naţionale mi se părea esenţială într-o ţară care se sovietiza progresiv".
 
Au urmat arestări foarte multe, unii au ieşit din cauză în timpul anchetei. Au rămas cinsi studenţi şi doi din afară. I-au numit Lotul Ştefan cel Mare.
 
A fost arestat pe 6 martie 1958. Fusese chemat la Bucureşti într-un mod foarte misterios. Este adevărat să exista printre studenţi o anumită stare de nelinişte, plutea în aer ceva greu de definit.

Iată povestea arestării: "În mod suspect, printr-o notă telefonică, am fost chemat la Academia din Bucureşti, pentru ziua de 7 martie 1958. M-am interesat peste tot şi nu am găsit nici o explicaţie plauzibilă a convocării. Nimeni din jur nu mai avusese o asemenea experienţă. Aşa se face că pe 6 martie, spre miezul nopţii, m-am suit într-un accelerat de Bucureşti, pentru ca a doua zi să pot fi la Academie. Instalat pe locul meu, la fereastră, am deschis pentru lectură Grădina lui Epicur, de Anatole France, un preţios volum de texte filosofice. N-am făcut însă decât puţină cale, când m-am trezit cu un individ care mă identifică, rugându-mă să ies puţin pe culoar. Acolo mă aştepta un altul, care agita un pistol, cu destulă dexteritate, prevenindu-mă să nu fac nicio mişcare, ar fi inutil. La uşă, era plasat un al treilea. Nu era loc pentru explicaţii, în pofida protestelor mele, de studios chemat la o întâlnire importantă. Astfel încadrat, am fost dat jos din vagon la prima staţie, probabil Ciurea, unde aştepta o maşină a Securităţii, tip Volga, plasată acolo pentru a nu se afla imediat de arestare. Legat la ochi cu propriul fular, am fost dus cu maşina într-o direcţie neştiută. Domnule, ca apelativ, a devenit brusc hai, neamule, ca să decadă în timp şi mai mult, până la banditule, acolo unde orice politeţe părea că e suspendată. N-au stat de vorbă cu mine, protestele nu aveau nici un efect. Mi-am dat seama iute că eram dus la Iaşi. Arestarea mea s-a făcut pe la miezul nopţii, într-o jumătate de oră, cel mult, eram la Securitatea din Iaşi. După percheziţia de rigoare, am fost ţinut pe un scaun tot timpul, apoi a început ancheta, ore, zile, săptămâni, cu ofiţeri ce se schimbau unul pe altul sau echipe de specialişti în asemenea cazuri. Eram pus în situaţii imposibile, până la exasperare, cu reacţii oarecum adecvate scenariului existent. Unii anchetatori s-au dovedit nişte experţi capabili a-şi ajusta metodele la subiect. Cu mine au fost destul de prevenitori. Nu m-au agresat decât accidental şi în forme suportabile, poate fiindcă dispuneau de informaţii, mărturii, documente destule, pe baza cărora puteau evalua şi declaraţiile mele. Acesta a fost poate marele meu noroc, fiindcă în lipsa documentelor s-ar fi apelat, fără îndoială, la mijloace mai violente, cum li s-a întâmplat multora. Notele personale, manuscrisele, corespondenţa cu colegii (unii ajunşi în aceeaşi situaţie) furnizau date destul de clare pentru a nu mai fi nevoie de altele sau de mijloace contondente. Începută sub semnul lui nu ştiu, ancheta a evoluat în funcţie de "probele" existente, unele procurate la percheziţii, altele puse în joc de Securitate prin metode specifice".

Aşadar, din tren a coborât direct în ghearele comuniştilor, apoi prin puşcării, vreme de şase ani de zile. Prima acuzaţie: complot împotriva statului. Ulterior, s-a admis că era vorba de uneltire, apoi numai agitaţie contra ordinii sociale, pentru care se puteau găsi eventual probe.

Bătut, umilit, izolat, flămând. Da, dar nu "dramatic!"

Delicateţea şi modestia nu îl lasă nici măcar să îşi evidenţieze suferinţa, de parcă până şi chinul, bătaia ar fi un merit despre care nu se cade să vorbeşti... În zilele noastre, călcatul pe bătături este motiv de îndelungi procese, iar o vorbă colţuroasă naşte pagini întregi de ziare. La Alexandru Zub, viaţa este cruntă, dar "nu dramatică"...

"Da, în închisoare am fost agresat, dar nu la modul dramatic... Bătaie, da. Dar nu bătaie care desfiinţează. Am fost la Neagra, regim fără mâncare mai multe zile, fără lumină... Nu te puteai aşeza. trebuia să te mişti mereu. Maximul de protecţie venea din sprijinirea de un perete rece şi umed. La Jilava se întâmpla asta. Acolo este un mediu jilav, după cum era şi numele. De câteva ori am stat la Neagra, până la 7 zile. Zile în care cheltuiam timpul, făceam jocuri de cifre istorice, evenimente, conexiuni...".
 
După ani de cruntă suferinţă fizică, tânărul istoric rămăsese drept în spirit, de o bunătate lăcrimândă. Băiatul care, la arestare, a refuzat să faca cererea de graţiere, a avut ocazia, peste o vreme, să scrie acasă două cărţi poştale. A acceptat să se folosească de acest avantaj, dar motivul era unul cu adevărat înduioşător...

"În Balta Brăilei, la muncă silnică, am putut să scriu două cărţi poştale. Eram tentat să nu cer nimic! Dar era important pentru mine că nişte colegi de-ai mei aveau nevoie ţigări. Aşa că am cerut ţigări, deşi eu nu fumam".
 
Impresionant şi tulburător este portretul făcut lui Alexandru Zub de un alt botoşănean, Florin Constantin Pavlovici, de asemenea deţinut în puşcăriile comuniste:

"Zub nu se plangea. Supunerea corpului fata de minte parea totala, in cazul sau. Nu-i era foame, nu-i era frig, oboseala nu-l dobora. Duhorile baracii nu-l atingeau si lasa impresia ca trateaza murdaria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat ca se bucura chiar de luxul de a i se fi luat totul si de a fi fost nevoit sa umble imbracat in zdrente (...).
Cand prietenii sai zaceau ca niste zdrente abandonate, mortificati dupa ziua de munca, Sandu Zub gasea energia necesara sa le repare o haina rupta sau sa le incropeasca din te miri ce  pereche de manusi. Avea mana modelata de biblioteca, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi si nervoase invarteau acul improvizat, de parca ar fi tinut intre ele nu o sarma grosolana, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Modestia, simplitatea si bucuria copilaroasa a inimii se armonizau cu taria de caracter. Pe masura ce i se accentua slabiciunea fizica, forta sa sufleteasca iradia. Trupul, unealta fragila si stravezie, i se transformase intr-un vehicul de unica folosinta: aceea de a-i purta, asemena unei monturi ieftine de inel, piatra pretioasa a intransigentei morale. Daca Securitatea l-ar fi ocolit si l-ar fi lasat liber, multi puscariasi ar fi fost privati de un tipar de comportament impecabil. In persoana discreta a lui Zub, moralitatea era singurul lucru lipsit de discretie".

Alexandru Zub a ieşit din puşcării la 30 de ani.

Chinuit fizic şi psihic, dar cu o structură morală sudată şi bine înfiptă în propriul destin pe care începuse să şi-l asume conştient. Nu a acceptat nicio colaborare cu Securitatea, nici în puşcărie, nici până în 1989.

"Puşcăria m-a ajutat să fiu mai sigur pe atitudinile mele, să cunosc mai bine intenţiile celor care mă ispitesc spre o carieră profesională anume. La 30 de ani am ieşit din închisoare. A trebuit să recuperez şi am sacrificat timpul pentru a mă prezenta onorabil în faţa istoriei".

Întoarcerea acasă a fost copleşitoare.

"L-am văzut întâi pe tata, era în mijlocul ogrăzii, tăia lemne. Când m-a văzut intrând pe poartă a avut o ezitare, când m-a recunoscut mai întâi a scăpat toporul din mână, apoi a exclamat: Măăi, băiete! Am intrat în casă, mama lucra. Şi eu nu ştiam ce să-i spun. Exista o anumită jenă, o dorinţă a lor de a mă proteja, ştiau că nu trebuie să scormonească. O mentalitate ce ţine de filosofia omului simplu. M-au lăsat să spun doar cât am vrut să spun. Iar eu am spus foarte puţin. Discreţia intră în natura mea. Mi-am cultivat această discreţie", spune istoricul.

Alexandru Zub - 80
 
Alexandru Zub a călcat pământul Botoşanilor destul de des, chiar şi în anii din urmă, chiar şi în urmă cu câteva luni. La fel de discret, peste măsură de blând şi de frumos spiritual. Rareori vreun oficial i-a întins mâna. Pentru că una e să mobilizezi poporul când cohorte de politicieni se năpustesc în urbea statistic şi culturaliceşte tot mai săracă... Una e să vină primul şi secundul, chiar marele Conducător... Şi alta să te-mpiedici de un... Zub!

Și totuși, Zub este Istoria.

Și da, anul acesta la Botoșani ar trebui să se numească Anul Zub.

Cu lecții în amfiteatre, cu școli de vară pentru elevi și profesori. Între un revelion și n-șpe festivaluri cocalarde, printre eșarfe roșii, galbene, portocalii, domnilor, strecurați un Zub de cultură, un Zub de demnitate. Dacă vreți pentru copiii noștri o țară adevărată... Dacă nu, probabil că ne îndreptăm cu pași siguri spre o nouă eră luminoasă, ce va naşte un alt Lot Ștefan cel Mare!

(Florentina Toniţă)


 

 

 

 

 

 

 
 

 

CITEȘTE ȘI: "Scandalagiu reținut, după ce un vecin deranjat de muzică a sesizat poliția!"