Şi este Miruna, la fel ca Smărăndiţa din „Amintiri din copilărie”, „o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar şi din nebunii.” Şi tot aşa sprinţară. Punctuală, onestă şi modestă. Pe scenă, e parcă fugită din poveştile lui Creangă, în costumul ei deosebit, autentic, cu opincuţele în picioare. O cobzăriţă în miniatură, fascinată de muzică şi de folclor, de lectură şi de joacă. De un alt fel de copilărie.
„Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă rădica...” din băncuţele mele de şcolar, pe scaunul de la catedră, din gândurile alor mei şi ale celor câţiva prieteni şi tovarăşi de drum, în gândurile sutelor de copii care, generaţie după generaţie, mi-au traversat devenirea. Pe unii i-am oprit lângă sufletul meu, pe alţii i-am rătăcit prin cotloanele sufletului, prin care alergau căutând ceea ce, poate, nu le-am putut sau nu am ştiut a le oferi.
Pe Miruna Iustina Gireadă o ştiu de când era de-o şchioapă şi îşi ducea vioara pe holurile Liceului de Artă „Ştefan Luchian”, cu o bucurie nedisimulată, uneori purtând un zâmbet ghiduş, alteori purtând o seriozitate ostenită, concentrată pe ceva anume, doar de ea ştiut.
La Liceul de Artă e aproape imposibil să nu ai într-o clasă cel puţin un copil cu talent autentic, recunoscut şi implicat în diverse evenimente culturale. Dar emoţiile sunt fireşti, de fiecare dată când îi întâlneşti şi îi recunoşti.
Prima imagine a ei, pe care o păstrez în minte cu fidelitate, este de la un concert de muzică populară. Era atunci, în primii ani de şcoală, ca Smărăndiţa lui Creangă, desenată în cărţile copilăriei mele, în strai popular moldovenesc, cu opincuţe, cu părul blond, ale cărui nuanţe se schimbau în funcţie de intensitatea luminii, prins în două codiţe împletite, cu ochii de un verde curat şi cu acelaşi zâmbet pe care aveam să îl regăsesc peste puţini ani într-o clasă de la parter, în banca a doua de pe rândul de la fereastră. Zâmbetul acela simpatic, ghiduş, curios.
Ne ştiam oarecum, de pe reţelele de socializare, din articole de presă. Dar au fost emoţii, tatonări fireşti oricărui început, gânduri şi întrebări nerostite. Am schimbat seriozităţi şi zâmbete, tăceri, nedumeriri, ezitări.
Până la prima îmbrăţişare de rămas-bun, la finalul unei ore, când toate au luat forma unei bucurii sincere, inocente:
- Îmi permiteţi să vă îmbrăţişez?
Şi am primit îmbrăţişarea ca pe o promisiune a unei relaţii frumoase, care va dura mult peste cei câţiva ani în care eu voi sta la catedră şi ea în banca a doua de la fereastră. Pentru că a pus în îmbrăţişarea aceea toată seriozitatea ei de aproape 12 ani. Şi sinceritate, şi respect, şi încredere.
Copilul care cânta de mic prin casă, la o orgă de jucărie, a primit de la cei care au ascultat-o cântând, speranţa de a avea un parcurs frumos în muzică. Şi, la 5 ani şi jumătate, a participat la primul ei concurs de muzică populară, care s-a desfăşurat în localitatea Frumosu, judeţul Suceava, unde a obținut premiul I. După care a urmat un drum frumos, pe alocuri anevoios. Drumul artistului către devenire, către desăvârşire.
Începutul, ca mai toate începuturile, s-a întâmplat parcă dintr-o dată în jurul bucuriei ei de a cânta şi nu pricepea tot ce se întâmplă împrejurul acelui miez de bucurie, dar crescând, a realizat că nu întotdeauna găsește cineva Oameni care să-l ajute, să-l sfătuiască și să îi aprecieze munca la adevărata valoare, aşa cum a întâlnit ea. Şi a decis să nu le trădeze încrederea.
Nici nu e prea greu. Când faci ceva cu plăcere şi plăcerea aceea izvorăşte din adâncul tău, potolindu-ţi setea de frumos, nu e greu să te ridici atunci când cazi. Şi mai ales când prin preajmă sunt mâini care se întind, ca să te ridice, să te sprijine, să te înalţe. Când eşti matur, căderile te obligă să te ridici, când ai doar 12 ani, căderile te învaţă să te ridici. Lucian Blaga spunea atât de simplu şi de adevărat că „cine nu cade, nu se poate înălţa.”
Miruna-Iustina Gireadă este un copil pentru care Liceul de Artă „Ştefan Luchian” a fost o alegere asumată. A primit harul cu toate căderile, obligaţiile şi sacrificiile pe care le presupune transformarea lui în Artă. Cu toată convingerea că nu are voie să-şi risipească talanții.
Când pătrunde soarele pe ferestrele înalte ale clasei de la parter, primul pas îl face pe obrajii îmbujoraţi ai Smărăndiţei mele din banca a doua. „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face...” Şi ea zâmbeşte, ridică mâna, răspunde, se încruntă când nu e sigură de răspuns şi ezită cu mâna în echilibru indecis, şi se întoarce cu apele verzi ale privirii spre foaia caietului, scrie, mai citeşte o dată, iar scrie, pe urmă zâmbeşte iar şi mâna se ridică decisă, şi ea se ridică parcă într-un joc, şi iese la tablă.
Cei 160 de centimetri ai mei se cam încruntă, mustăcind. Smărăndiţa din banca a doua de pe rândul de la fereastră a rămas mică doar în amintirile mele, acum e la fel de înaltă ca mine. Tot două codiţe cuminte împletite poartă, are aceeaşi privire verde în care se rotesc într-un dans ameţitor o seriozitate proprie copiilor care îşi asumă în mod conştient condiţia de artist şi o şăgalnică ghiduşie a vârstei pe care o traversează.
La tablă, e ca şi cum ar fi pe scenă. Aceeaşi atitudine serioasă, cu intarsii de firească emoţie, aceeaşi aură de poveste veche moldovenească în care mezinul e în toiul unui drum iniţiatic fragil, care urmează să îl aducă în fruntea unei împărăţii. Dar, în acelaşi timp, aceeaşi dezinvoltură. Uneori, îi tremură vocea şi markerul îi tremură în mână. La tablă. Pe scenă, pare să-şi folosească emoţiile în favoarea ei, ceea ce transmite publicului capătă forma şi culoarea şi sunetul copilăriei şi al sincerităţii.
Pe scenă, a înlocuit vioara cu o cobză. Cea care i-a sfătuit părinţii să-i ofere oportunitatea de a cânta la acest instrument a fost Viorica Galan-Dumbravă, Dumnezeu să o odihnească în pace!, care i-a vorbit despre farmecul deosebit al acestui instrument muzical tradiţional, al cărui sunet are o nuanţă catifelată, creând un fon pitoresc.
Puțini sunt aceia care n-au auzit de Barbu Lăutaru sau care nu au fredonat vreodată versurile „Să-mi cânţi, cobzar bătrân, ceva,/ Să-mi cânţi ce ştii mai bine,/ Că vin ţi-oi da, şi bani ţi-oi da,/ Şi haina de pe mine!”
Conferenţiar universitar doctor Ciprian Chițu, de la Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iaşi, membru în Comisia Națională pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, afirma cândva că „Naiul, cobza și fluierul sunt astăzi instrumente tot mai rar utilizate. Țambalul a înlăturat cobza din taraful tradițional, iar mai târziu acordeonul și orga electronică le-au înlăturat pe toate. Așa încât, dacă ratăm un proiect de înscriere pe lista UNESCO, există riscul ca pe viitor să contemplăm cobza la muzeu.”
Miruna e un copil care va duce cobza pe scenele care contează şi în sufletele care contează. Pentru ea, patrimoniul cultural începe să capete înţeles, şi o ispiteşte gândul că poate să facă din conservarea şi promovarea lui un ţel, o bucurie. Pentru ea, locul cobzei nu e doar la muzeu, ci mai ales pe scenă, în mâinile unui copil care se joacă şăgalnic cu emoţiile celor care descoperă poate pentru prima dată sunetul fragil al acestui instrument pe nedrept uitat.
Cobza pare să aibă rol secundar, folosită fiind ca acompaniament în formaţiile de lăutari, dar ţine între corzile ei farmecul întreg, inefabil, al melodiei interpretate şi are puterea magică de a te întoarce în timp. Iar cobzarii capătă o aură de poveste, pentru că, aşa cum frumos spunea artistul vizual Saşa-Liviu Stoianovici, „Rostul lor este să ne scuture, să ne oprească din fugă, să ne scoată, măcar pentru un moment, din vâltoarea nemulțumirilor. Ei, oamenii care cu niște sârme-ntinse pe câteva scândurele din lemn au însoțit o întreagă lume în momentele-i de bucurie sau de cumpănă.”
Părinţii i-au cumpărat o cobză, dar greu a fost să găsească un Mentor care să o iniţieze în tainele acestui instrument. Când şi-a găsit Maestrul, a studiat timp de aproape doi ani, căzând şi ridicându-se, la început plictisindu-se, descifrând greu explicaţiile, dar Mentorul a înţeles-o, a ştiut cum să aducă toate cele dificile la nivelul de înţelegere al vârstei ei şi cum să scrie povestea cobzei pentru un copil deprins cu lectura. Om deosebit, Florin Ciobanu a făcut ca minunile să fie posibile şi, după doi ani de studiu, cu modestia şi sinceritatea proprie oamenilor de valoare, a îndrumat-o către alt Mentor, care să-i descifreze următorul nivel al poveştii.
În Suceava, profesorul Gelu Cuzic a dus mai departe firul poveştii, pentru Miruna, care face naveta de două ori pe lună, pentru a-şi întâlni noul Mentor şi pentru a se desăvârşi, îndrăgind pe zi ce trece tot mai mult acest instrument de care o leagă nu doar Mentori, părinţi şi poveşti, cât mai ales sensibilitatea ei şi menirea care i-a fost dată.
Există în viaţa Artistului un moment, unul singur, fascinant şi tulburător, când i se revelează menirea. Dacă trece peste el, drumul înapoi nu mai poate fi refăcut din cioburile înţelegerii târzii şi ale regretului. Dacă îl trăieşte din plin, dacă îl înţelege cu fiecare fibră a sufletului şi îl acceptă atunci, fără rezerve, dacă are încredere în el, drumul către mai departe va străbate nu doar sufletul Artistului, cât mai ales sufletul celorlalţi.
Miruna e doar un copil acum, seamănă cu Smărăndiţa cea isteaţă, dar seamănă şi cu Nică cel „vesel ca vremea cea bună, şi şturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa.”
Îi place să citească şi fiecare carte pe care o recomand la clubul de lectură e pentru ea o provocare pe care o acceptă, o promisiune pe care o onorează. Ar trebui să o vedeţi povestind. În clasă, avem un cod, când fac semn unui copil să se oprească din povestit, mă uit la altul, şi acela ştie că trebuie să povestească mai departe.
Când îmi îndrept privirea spre Miruna şi-i dau cuvântul, nu mai e în clasă, e undeva în miezul poveştii, e personaj între personajele romanelor lecturate şi trăieşte alături de ele fiecare clipă, cu ele explorează lumea, evadează din închisorile care le abat din drum, luptă, se distrează, visează, cade, se ridică, merge mai departe, are steaua ei mică, pe care cresc un molid şi un paltin din lemnul cărora i se va naşte cobza, descoperă prietenia şi se rătăceşte în deşert: „De felul meu pun foarte mult la suflet în relația cu ceilalţi și de foarte multe ori am fost dezamăgită de aceștia...”
Reuşeşte cumva să calce pe urmele personajelor, de la prima până la ultima pagină, intrând în poveste ca într-un acasă al copilăriei.
Trece cu ele prin foc şi navighează pe ape nesfârşite, îşi face prieteni şi duşmani, învaţă de la fiecare câte ceva şi în miezul fiecărei poveşti găseşte mesajul pe care-l dezghioacă de coaja de întâmplări şi mi-l aduce mie îmbrăcat în cuvinte.
Şi eu sunt fericită, cum sunt mereu când câte unul dintre exploratorii mei se întoarce dintr-o carte cu un mesaj, care a împrumutat pe drumul către mine ceva din gândurile, din experienţa şi din felul de a fi al celui care mi-l aduce. Miruna e şi ea un explorator.
Îi place să facă sport, să se joace. Îi place Lego, să deseneze şi să decupeze din hârtie colorată diverse lucruri care îi solicită creativitatea şi îndemânarea. Îi place să se plimbe, să meargă cu părinţii în vacanţe, să cunoască oameni şi locuri noi. Dar mai presus de toate, îi place să cânte.
Te întrebi cum de are timp pentru toate şi ea apare cu o altă activitate la care a participat, un alt concert caritabil, un joc nou, un proiect. Nu e un copil fără copilărie, nu simte asta. Se bucură din plin de năzdrăvăniile pe care le poate face, pentru că e copil încă şi copilăria este vârsta poznelor, a poveştilor şi a prieteniilor pe viaţă.
Şi este Miruna, la fel ca Smărăndiţa din „Amintiri din copilărie”, „o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar şi din nebunii.” Şi tot aşa sprinţară. Punctuală, onestă şi modestă.
Pe scenă, e parcă fugită din poveştile lui Creangă, în costumul ei deosebit, autentic, cu opincuţele în picioare. O cobzăriţă în miniatură, fascinată de muzică şi de folclor, de lectură şi de joacă. De un alt fel de copilărie.
O ştiu de când era de-o şchioapă, acum e la fel de înaltă ca mine. Voi fi alături de ea la fiecare concert, în sala de spectacol sau în faţa televizorului, în amfiteatre sau lângă scenele improvizate în inima naturii. Cu gândul şi cu bucuria. Pentru că, am eu convingerea asta, Miruna-Iustina Gireadă va păstra şi va duce mai departe o frântură din identitatea spirituală a acestui neam, alături de alţi artişti populari, pentru care folclorul reprezintă patrimoniul sufletului românesc.
Când cobza ei va creşte odată cu ea, pe scenă, eu, strecurându-mă din sală în culise, o voi aştepta cu aceeaşi întrebare veche, ca o formulă magică numai de noi ştiută şi rostită cu aceaşi emoţie:
- Îmi permiţi să te îmbrăţişez?
Şi voi pune în îmbrăţişarea aceea toate amintirile comune. Şi sinceritate, şi respect, şi încredere.
(Mihaela Arhip - "Fiecare nume are omul lui", volumul 3)
VIDEO: Miruna Iustina Gireadă - Mamă, știi tu oare? (priceasna)
Suntem în Postul Mare, o perioadă de reculegere și rugăciune, iar pricesnele sunt rugăciuni cântate care ne apropie mai mult de suflet și de Dumnezeu. ”Vă ofer acest cântec religios, un proiect pe care mi l-am dorit din suflet și care a prins viață cu ajutorul Domnului. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă călăuzește și mă întărește în această lucrare”, ne spune Miruna.
Aranjament orchestral și înregistrare audio: Ciprian Cuzic
Video: Cătălin Moruz
Locație: Mănăstirea Lebăda