Poet, prozator, jurnalist si om de cultura al Cetatii, Dumitru Ignat mai are un merit, inca prea putin cunoscut in spatiul literar sau istoric-documentar: in 1997, publica lucrarea "Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni. Mărturia supraviețuitorilor", editata de Inspectoratul pentru cultură al Județului Botoșani, volum care cuprinde importante marturii ale unor ani greu de asezat in manualele de istorie ale Romaniei contemporane.
Dumitru Ignat s-a născut la 4 octombrie 1942, în Botoşani. Licenţiat în Ziaristică (Bucureşti, 1974). Membru al Uniunii Scriitorilor, din 1990. A absolvit in anul 1974 Facultatea de Ziaristică din București. A activat in perioada 1968-1971 la cotidianul Clopotul, fiind numit apoi vicepreședinte al Comitetului județean de cultură și artă Botoșani, post pe care îl va păstra până în 1983, când devine director al Teatrului dramatic Mihai Eminescu. În perioada 1990-1997 lucrează la Gazeta de Botoșani ca publicist-comentator și director, urmatorii ani, pana in 2000, aflandu-se la conducerea Teatrului de Papusi Vasilache.
A debutat in 1967, in antologia "Peisaj sucevean", iar editorial in 1978, cu volumul de poezie "Pe aceasta liniste". Patru ani mai tarziu aparea cartea de proza fantastica "Phonix 1 km", ambele la Editura Junimea din Iasi.
In anul 1988 publica "Prag", poezie, la Editura Junimea, iar in anul 1977 apare volumul "Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni.Mărturia supraviețuitorilor", Inspectoratul pentru cultură al Județului Botoșani.
In anul 2005 publica volumele de proza "Un bărbat din Nazaret","Dionis", iar in 2008 volumul "Mulţimi vide".
In anul 2011 a publicat la Editura Dacia XXI, în colecţia "Poeţi contemporani", volumul "Contur".
A mai publicat monografii turistice (în colaborare), a scris scenarii prezentate de Teatrul "Mihai Eminescu" (1968, 1979, 1989), texte originale ("O poveste, două, trei, cu roboți și roboței", premieră în 1998) și adaptări pentru teatrul de papuși.
Dennis Deletant, un cunoscut profesor universitar londonez, spunea in urma cu cativa ani: "Lustratia nu este destinata sa masoare vinovatia, rolul ei este sa identifice responsabilitati si sa obtina de la uneltele opresiunii recunoasterea acestor responsabilitati. Daca societatea româneasca nu se ocupa de demonii sai, va avea de-a face cu ei si în viitor". Nu este prilej mai potrivit decat aniversarea poetului Dumitru Ignat pentru a cinsti si scoate la lumina cateva dintre marturiile adunate in volumul din 1997, despre luptatorii anticomunisti botosaneni ("Calvarul deținuților anticomuniști botoșăneni.Mărturia supraviețuitorilor"):
"Un luptator este Dorin Glavan din Botosani, teatrolog. Va fi arestat în octombrie 1958, la mai putin de 17 ani si condamnat la 18 ani de munca silnica (condamnarea depasea vîrsta încarceratului), pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale.
Glavan împreuna cu un alt coleg de clasa de la liceul "Laurian" au initiat constituirea unei organizatii subversive: A.E.N. – Asociatia Eliberarii Nationale , subintitulata si Asociatia Elevilor Nationalisti.
Cum la gazeta de perete a scris cu creta Jos jugul sovietic , a fost banuit si anchetat, în stare de libertate, zi de zi, timp de doua saptamîni. Între timp, împreuna cu ceilalti a tiparit si raspîndit manifeste, apelînd la niste stampile de cauciuc, cu texte gen: Jos comunismul! Faptul ca se raspîndeau manifeste si în timpul anchetei i-au scos, aparent, din culpa, dar sefii Securitatii de la regiune, nemultumiti, dispun o perchezitie la domiciliu. Aici descopera stampilele de cauciuc, o mapa de hîrtie, pe coperta era inscriptionat numele si adresa scrise de posesor – Eugen Hilote. În aceeasi noapte au fost arestati. Vor fi anchetati de Feller si David Solomovici. N-au fost prea duri cu ei, dovezile incriminatorii erau evidente, iar ei nu le-au negat. Cum remarca teatrologul, "la anchetele Securitatii, cea mai nenorocita soarta o aveau nevinovatii, oamenii care, pur si simplu, nu aveau ce sa declare, nici împotriva lor si nici a altora. De pilda, pîna la arestarea noastra, Mihai Silion a fost groaznic torturat, pentru a spune numele noastre. Numai ca el habar n-avea de faptul ca niste colegi îi luasera apararea".
Va fi profund impresionat, în timpul detentiei, de oameni nevinovati, dar condamnati politic , doar pentru ca Securitatea sa-si demonstreze astfel utilitatea si eficacitatea. A întîlnit un batrîn muncitor sondor, care primise 9 ani de munca silnica, pentru ca îmbatîndu-se la cîrciuma cu ortacii, în ziua de salariu, s-a apucat sa cînte "Desteapta-te române"! Un caz asemanator a fost la mine în sat, a primit numai 6 ani. Un învatator era condamnat la moarte, pentru ca elaborase un "proiect de eliberare a României", iar patru preoti au primit ani grei pentru ca îi împartasisera ideile.
Ioan Malus (n. 1923), mecanic de locomotiva, va fi arestat pe 14 martie 1948, cînd cobora de pe locomotiva de la trenul de marfa, de catre Ruchenstain si Lungu. Facea parte din lotul Mihai Puscasu, alaturi de alti cîtiva.
Povesteste: Cum n-am facut declaratiile ce mi s-au cerut, am fost batut în toate felurile. Se speriasera si cei din alte camere de suferinta mea. Au facut cu mine «morisca»: m-au pus pe doi suporti si m-au batut la talpi, în serie, cînd Ruchenstain, cînd Lungu. Nu mai puteam merge si ma duceau într-o patura. Ca sa mai pot misca degetele, am pus picioarele în tineta cu urina… Anchetatorii mei se mîniau mai cu seama cînd le spuneam ca nu mi-e frica de moarte. La un moment dat, au intrat în criza de timp. Din cauza mea, nu puteau încheia dosarul lotului Botosani. Pentru lotul Iasi, ancheta se ispravise. Si cum anchetatorii erau într-un fel de întrecere – ce nu putea fi decît socialista! –, s-au hotarît sa termine si cu noi. Mi-au zis si ceilalti arestati: «Jane, declara si tu, ca se stie tot». Asa ca am declarat tot ce era de declarat si s-a încheiat si ancheta noastra.
Ce-ati declarat?
Despre activitatea mea în organizatia Puscasu. Ca, înca de prin 1938, fiind elev la gimnaziul industrial, am înclinat spre nationalismul crestin. Apoi m-am gîndit ca trebuie sa luptam pentru reîntregirea tarii. Si, mereu, împotriva bolsevicilor, a comunistilor. Ca sa se înteleaga ce credeau ei despre organizatia noastra, am sa citez un fragment din sentinta nr. 351 din 21 martie 1949: «Aspectul subversiv, fascist si paramilitar al organizatiei în care au activat acuzatii din acest lot s-a stabilit în cursul dezbaterilor, atît prin masurile organizatorice inspirate dupa tipicul legionar, cît si prin scopul urmarit».
"Judecata s-a petrecut în incinta puscariei din Suceava. Aparator, din oficiu, mi-a fost un evreu, Lazar, care, în loc sa ma apere, întarea acuzatiile. Au încercat sa ma trateze luînd în consideratie statutul meu de muncitor, de mecanic de locomotiva. Dar, pîna la urma, au ajuns la concluzia ca sînt nereeducabil ! Si am fost condamnat la 7 ani de închisoare corectionala".
Vor fi triati si trimisi în închisori în functie de apartenenta sociala : muncitorii la Gherla, elevii la Tîrgsor. Ioan Malus va fi trimis la Gherla, unde comandant era un fost sofer, Lazar. Evreu . Va fi închis din start la Izolare , celula 62, un an si jumatate, cu alti patru, în acest interval, din cauza bolilor si foamei doi vor muri – traiau cu cotoare de varza si morcovi necuratati. Ajunsese la greutatea de 40 de kilograme. Va fi vizitat o singura data în celula: "Cred ca vizitatorul era Nicolski. A plecat furios pentru ca noi i-am zis ca ne simtim bine si ca n-avem alta declaratie de facut". În iulie 1955 va fi eliberat.
Un altul din lotul Mihai Puscasu este Vasile Malus (n. 1922) din Stîncesti. Va fi arestat pe drumul catre nunta surorii sale de catre Lungu, tigan , în octombrie 1949. "M-a anchetat, povesteste Vasile Malus, Ruchenstain, înlocuit din cînd în cînd de Feller si de Segal. Aceste nume nu trebuie sa ne mire. Evreii ocupau atunci mai toate posturile de conducere din oras. Ei stapîneau Securitatea, Militia, sovromurile, ei erau directori si sefi". Desi nu i-au gasit nici o vina, este condamnat la 3 ani de închisoare si doi ani de degradare civica. În Peninsula, îsi va vedea pe un gemulet, fratele, Ioan Malus. Va fi eliberat dupa 4 ani si 7 luni. Va lucra în constructii, unde se califica instalator termic. Marturiseste calvarul la care a fost supus în "libertate": "In cei douazeci si noua de ani de lucru pe santiere, n-a fost luna în care sa nu fiu chemat la Securitate, macar o data. Sa le spun ce stiu. Sa devin informator. A fost o tortura continua: dupa paisprezece-saisprezece ore de munca, sa te prezinti la Securitate! Nevasta-mea plîngea, temîndu-se, de fiecare data, sa nu fiu închis iarasi. Dar oare nu eram, cu totii, într-o închisoare numita comunism?".
Gheorghe Mantaluta (n. 1928) din Saveni, este o victima constienta, stia ca-i pasibil de pedeapsa, pentru omisiunea de denunt era pasibil de o condamnare de 5 ani. Povesteste fapte incredibile, din toamna lui 1946, de la Botosani, unde, "evreii au legat bustul lui Eminescu din parc cu o frînghie si l-au dat jos de pe soclu! Bustul lui Eminescu cu frînghia la gît! Am plecat, toata clasa, în parc, si am hotarît sa facem de paza. N-am fost numai noi acolo, ci si multi români din oras, alarmati de ce s-a putut savîrsi împotriva memoriei poetului national. În acelasi an 1946, liceenilor botosaneni le-au fost oferite patru burse pentru studiul medicinii, în Italia. Am fost si eu nominalizat, dar, pîna la urma, evreii au pus mîna pe toate bursele. Cu toate acestea, mi-am facut si un prieten evreu. Moise Filderman venise din Transnistria, ca militar înrolat în armata sovietica. El mi-a tradus textele unor cîntece sioniste. M-am ridicat într-o sedinta si am facut observatia ca acele cîntece erau mai nationaliste decît ale legionarilor. Si am mai zis ca, daca ei pot cînta cîntecele lor nationaliste, si noi avem dreptul sa cîntam cîntecele noastre patriotice". Arestat în martie 1948, intra pe mîna lui Lungu si a celorlalti deja mentionati în cazul altor victime si luptatori botosaneni. Desi nevinovat, va fi condamnat la 8 ani de închisoare. Va lucra si la Canal, definit de Ana Pauker: groapa burgheziei românesti.
Constantin Teodoriu (n. 1928) din Dorohoi, licean, este arestat în mai 1948 pentru ca a initiat o colecta de alimente si bani, pentru detinutii politici din închisori, supusi înfometarii. La ancheta, sfatuit de fratele sau, va minti ca a colectat dar nu a trimis . Un alt coleg recunoaste ca a expediat alimentele si banii adunati. Vor primi aceeasi pedeapsa. Era suficienta numai intentia, nu si materializarea ei, pentru a fi condamnat de comunisti. Se va întîlni în închisoare cu cel pentru care initiase colecta, Mircea Praizner. Dupa un an si jumatate va fi eliberat si primeste domiciliu obligatoriu (D.O.). Pîna la Revolutie va fi hartuit continuu de Securitate.
Un caz aparte este cel al lui Mugurel Calinescu (n. 1965), mort la 20 de ani de leucemie. În 1982, elev de liceu la Botosani, Mugurel Calinescu, la 17 ani, a scris pe panourile din jurul santierului Casei Sindicatelor, de mai multe ori: Vrem sindicate libere!, Vrem libertatea cuvîntului! Va fi descoperit de Securitate, care îsi rafinase mijloacele, nu mai batea ca în anii `50. Va fi anchetat luni de zile, supus presiunilor psihice si iradiat. Va povesti mamei, înainte de a muri ca la Securitate "nu l-au batut, dar îl puneau sa stea cu mîinile în sus, cu un bec puternic în fata ochilor. Si-l «serveau» întotdeauna cu cafea!".
Va fi ucis, prin iradiere, pentru cîteva înscrisuri în contra dictaturii".
