Rapa Robilor, de la Aiud, miroase a pomi infloriti, chiar daca floarea se prabuseste an de an in tarana sfintita de oasele martirilor.
La mijlocul secolului trecut, la Aiud s-a petrecut una dintre cele mai cumplite perioade din istoria crestinimismului. In pamantul rascolit din marginea oraselului zac si acum sfinte moaste de preoti, studenti, scriitori, elevi, militari, profesori, prabusiti si omorati de tortionarii comunisti in inchisorile bolsevice.
Au trecut pe la inchisoarea de la Aiud poetul medic Vasile Voiculescu, filosoful Mircea Vulcanescu, Parintele Iustin Parvu, Parintele Arsenie Papacioc, Valeriu Gafencu - Sfantul inchisorilor, Parintele Sandu Tudor, Parintele Calciu Dumitreasa… Unii, foarte putini, au supravietuit. Altii odihnesc in Rapa Robilor, unde au fost aruncati in gropile comune, sau inmiresmeaza osuarul de sub altarul monumentului inchinat memoriei martirilor neamului.
Plecat din Botosanii care au dat lumii pe Parintele Cleopa, Parintele Paisie, IPS Teoctist, Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Agafton Sihastrul sau Parintele Dionisie de la Athos, Parintele Augustin Varvaruc reuseste sa induplece, in ciuda varstei sale, toate necazurile omenesti, fie cu o vorba buna, fie cu rugaciune, dar mai ales prin dragoste crestina fata de aproapele.
Parintele Augustin Varvaruc se roaga, zi si noapte, pentru toti.
Monahul in varsta de 30 de ani s-a calugarit la Manastirea Petru Voda, unde intr-o zi, student la Teologie fiind, a ajuns in fata Parintelui Iustin. "Parintele acesta va hotari viata mea", si-a spus viitorul preot, coborat in muntii Neamtului din Botosanii saracaciosi, dar placuti lui Dumnezeu.
"M-am apucat duhovniceste de picioarele parintelui, asa cum se prinde un copil de picioarele tatalui sau. Dragostea mea pentru parintele era asa de mare, incat imi spuneam ca, daca moare parintele, trebuie sa mor si eu. Citisem in Pateric ca ucenicii unor parinti, dupa moartea acestora, s-au rugat sa fie luati si ei, si au murit la 40 de zile", povesteste mai tarziu Parintele Augustin.
Parintele Iustin a stiut, insa, sa transfere aceasta dragoste catre sfintii inchisorilor. L-a calugarit si, prin bunavointa episcopului Andrei al Albei, l-a trimis sa fie duhovnic la Aiud.
Prezenta Parintelui Augustin la Manastirea Aiudului atrage de ani buni mii de crestini. Sfintele moaste ale greu-incercatilor martiri romani isi daruiesc tot mai mult mireasma, Aiudul devenind adevarat loc de pelerinaj.
Parintele Augustin simte mereu ocrotirea sfintilor si depaseste orice greutate. "Mai ales cand intru seara, in chilie, mi se curata pe loc sufletul si mintea de tot ce-i rau, imi piere oboseala si orice suparare". La inceput, nu intelegea de unde vine starea asta de bine, dar a aflat ca la temelia chiliei sale au fost gasite sfinte moaste.
Anul acesta, din initiativa parintelui Parvu si a arhiepiscopului Andrei, s-a pus piatra de temelie a unei ctitorii unice: Memorialul de la Aiud, o manastire mare, cu o biserica adevarata.
SA NU NE RAZBUNATI! - Poveste de la Aiud
Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.
Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este stramb iar tamplarul trebuie sa vina.
Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani.
Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.
Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".
