S-a născut pe 8 mai 1953, în Horodiştea Botoşanilor. A urmat cursurile Liceului de Arte Plastice din Iaşi, obţinând apoi, în 1978, licenţa în arte plastice, specialitatea pictură de şevalet, la Universitatea de Artă "Nicolae Grigorescu" Bucureşti. Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Spune Marcel Chițac, într-“un altfel de Curriculum Vitae”: "În satul în care am venit pe lume la argilă i se spune hlei, celţii care au poposit cândva pe acolo o numeau cré (englezii îi spun clay), la funinginea ce se depune pe hornurile sobelor i se zice şmoagă, ceea ce seamănă izbitor cu englezescul smog, o moşie se numeşte în dosul soarelui, iar alta în lungul vântului. Tata, odată, când ara pe Dealul Crucii, şi bunicul, altădată, săpând pe Bâtcă, au găsit topoare din piatră şi cioburi din ceramică – cu ornamente incizate – din neolitic. Mama, copil fiind, s-a speriat de o flacără ce a ţâşnit din pământ, pe Holm, semn al unei comori care aşteaptă a fi descoperită.
Chiar şi numai pentru atât – deşi aş putea enumera încă multe alte motive – şi tot ar fi meritat să răsar acolo, în Horodiştea cea nordică de pe malul Prutului (denumirea veche era Gorodişte, ceea ce însemna loc împrejmuit, aşezare omenească), acolo de unde drumul se întoarce înapoi, crezând c-a ajuns la capătul lumii, neştiind bietul de el că, de fapt, acolo-i buricul pământului".
Din anul 1978 locuieşte în Bucureşti, unde deschide şi cele mai multe expoziţii personale, dar picturile sale vor poposi, de-a lungul timpului, pe simeze din România şi în străinătate: Elveţia, Austria, Franţa, Belgia, Ungaria, Cehia, Polonia.
Despre pictura lui Marcel Chiţac au scris mari critici de artă, de la Dan Grigorescu la Valentin Ciucă sau Constantin Prut. Numele său se regăseşte în "Enciclopedia artiştilor români contemporani", vol. I, 1996, realizată de Vasile Florea, dar şi în "LEXICON critic şi documentar – Pictori, sculptori şi desenatori din România, Secolele XV-XX", editura MEDRO, Bucureşti, 2008, de Mircea Deac, sau în lucrarea "Artişti, ateliere, galerii (Ghid facultativ de încântat privirea)", editura KARTA-GRAPHIC, Ploieşti, 2009, sub semnătura lui Corneliu Ostahie.
În timpul studenţiei a executat restaurarea unor scene de frescă la Mânăstirea Humor, în cadrul programului UNESCO pentru mânăstirile din Bucovina în 1976. De altfel, din anul 1979, Marcel Chiţac este autorizat ca zugrav de icoane de către Comisia de Pictură Bisericească din cadrul Patriarhiei Române. În anul 1979 se angajează ca muzeograf la Muzeul de Artă al Municipiului Bucureşti, unde activează până în 1986, când devine absolvent al programului de perfecţionare în istoria genurilor şi tehnicilor artistice. Tot din 1986 (până în prezent) este angajat ca artist plastic la Studioul de Arte Plastice al Armatei. În perioada 1996-2000 colaborează ca expert în domeniul Artă-patrimoniul naţional cu Ministerul Justiţiei. Marcel Chițac este şi autorul cărţilor "Omul de hlei – crochiuri şi eboşe literare" şi "Găina afonă – istorii", editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2012.
Din anul 2004 este Cavaler al Ordinului "Meritul Cultural" în grad de Ofiţer, categoria arte plastice. Consiliul Local din Păltiniş, judeţul Botoşani, i-a conferit pictorului, în 29 octombrie 2008, titlul de Cetăţean de onoare.
Pictura lui Marcel Chițac a atras atenția criticilor încă din anii 80, botoșăneanul din Horodiștea fiind considerat de către Dan Grigorescu un "talent solid, care-şi păstrează încrederea neabătută în virtuţile tradiţiei româneşti".
Arta tânărului pictor impresiona mai ales prin echilibrul cromatic, prin compoziţiile bine construite, desenul riguros, toate acestea păstrând de-a lungul anilor o notă originală care i-a şi asigurat mai târziu locul binemeritat în istoria artei româneşti.
"Deşi armoniile cromatice ne amintesc de paleta lui Cezanne, tablourile sale sunt unitare, având o notă originală, în modul în care redau atmosfera şi intimitatea peisajelor şi portretelor. Apreciem de asemenea efortul spre compoziţie, realizând portrete colective temeinic aprofundate, psihologic şi social, prin intuirea gesticii, veridicitatea desenului, sugestia culorii, atmosferă", scria în 1983 Mircea Deac.
Tablourile lui Marcel Chiţac nu îşi închid privitorul în zona contemplaţiei. Mesajul liric depăşeşte linia simplei observaţii şi "caută semnificaţiile esenţiale, dându-le apoi glas în imagini capabile să-şi transmită direct mesajul liric şi concluziile unei înţelepte meditaţii asupra celor pe care le priveşte în preajmă" (Dan Grigorescu).
Pictor, scriitor în cuvânt de mare forţă şi hâtru ca un ţăran trăitor în propriul pământ. Consecvent cu sine, un profesionist al culorii de şevalet, Marcel Chiţac abordează cu aceeaşi seriozitate peisajul ca şi nudul, portretul ca şi natura statică. Cu o cromatică sobră, desfăşurată într-un spectru echilibrat şi restrâns, pictorul pare să îşi completeze tablourile cu realitatea concretă, ochiul privitorului fiind impresionat de efectele luminii naturale care, condusă parcă instinctiv de urmele pensulelor, conferă lucrărilor dimensiuni estetice nebănuite. Monocromia nudurilor nu coboară lucrarea în monotonie, excelenta intuiţie a formelor şi rigurozitatea desenului nu fac decât să menţină privirea în zona esteticului. Nudurile lui Marcel Chiţac nu stârnesc controverse, nu incită mentalul. Atent conturate în spaţiul pânzei, deşi senzuale, trupurile transmit o abandonare a carnalului în faţa spiritului. Marcel Chiţac se joacă în linii, forme şi tonuri, trupul devenind un instrument de lucru pe care artistul ştie să îl controleze astfel încât să îi confere valoarea picturală ce i se cuvine.
În scriitură, pictorul devine autorul ce descoperă în lumea satului românesc un filon literar prețios. Și chiar reușește o scriitură surprinzătoare care - ne avertizează Victor Teișanu în prefața cărții "În dosul soarelui" - "i-ar deschide ușile saloanelor unde se întâlnesc profesioniștii prozei".
Scrisul lui Marcel Chițac scapă rigorilor și etichetelor, scrie o "pseudo-monografie" cu pretenții de cronică a satului românesc, o carte înlăuntrul căreia bolborosește un umor care te pișcă atunci când te aștepți mai puțin. Pentru că așa se citește, de pildă, cartea "În Dosul Soarelui". O lume populată cu personaje cărora le atribui mai degrabă însușiri supraomenești decât le-ai vedea așezate lângă icoană.
Ceea ce surprinde în scriitura lui Marcel Chițac este tocmai această coloratură lingvistică, dublată de o forță descriptivă rar întâlnită. Pictorul Marcel Chițac pare să își creioneze mai întâi nu doar personajele, ci și întâmplările, pentru ca apoi să le dezintegreze și să le recompună din cuvinte, dar păstrând imaginea plastică inițială. Pentru că povestirile lui Marcel Chițac asta sunt, reflectări ale lumii interioare pe care artistul le-ar putea oricând picta și înrăma. De ce a ales să le transpună în cuvinte și nu în cărbune? Tocmai aici merită să poposim, pentru a înțelege acest univers extrem de ofertant cu care scriitorul ne îmbie.
Scriitura lui Marcel Chițac se citește ușor, dar greu se povestește. Scriitura lui Marcel Chițac nu se ține minte, tocmai pentru că te întorci la ea ca și cum ai revedea același film bun în toate amiezile din duminicile ploioase. Dacă ți-e dor de țăranii hâtri și inocenți, dacă le înțelegi supărările și le accepți naivitățile, atunci nu te poți lipsi de Mutelcă, Popârțac, Curcudel sau Povidlă. E ca și cum ai citi un Creangă în variantă contemporană, cu dese cotituri îndărătul lumii, acolo unde - ca și astăzi - au loc cele mai năstrușnice întâmplări și ies la iveală cele mai usturătoare metehne.
Marcel Chițac manifestă, însă, milă pentru cititorul neavizat, astfel că finalul cărții scoboară într-un salvator Glosar ce cuprinde cuvinte din graiul țăranilor din secolul trecut. Aflăm astfel ce înseamnă cârmoj, ceatlău, coromâslă, javeșnic, dadulcă, plodnicios, săhănel sau zâmnic.
Un univers al satului cuprins pe alocuri de fermecătoare fantasmagorii, întâmplări de genul celor povestite în crâșmele învinse de fumul de țigară și de miresmele alcoolului ținut prizonier de amatorii de povești. Personajele lui Marcel Chițac prin asta surprind cititorul: într-un firesc bizar se rătăcesc imagini vizuale fantastice, apariții capabile de orice trăsnaie mai înainte de a te dumiri dacă e posibil sau nu o asemenea poveste. Dar autorul știe să coboare apoi în teluricul la fel de ofertant, unde nevestele scăpate de privirile bărbaților își dezvăluie cuceritoarele resturi de tinerețe, unde fecioarele cad în capcanele scăpătaților din sat, cu riscul de a purta apoi în pântece roadele acelor clipe de vremelnică fericire.
Marcel Chițac scrie despre lumea din Lunca Prutului, din Nordul extrem. O lume aproape uitată în tărâmul carnațiilor erotice, într-un timp al iubirilor furate și dezvăluite apoi în ochii lumii întregi. "Vorbim de o lume aspră, a sărăciei endemice, în care clipele de tihnă sunt puține și prin urmare personajele se grăbesc să-și savureze rarele plăceri cu orice risc, înfruntând prejudecăți și obstacole morale", spune Victor Teișanu.
Dacă vă imaginați că autorul s-a limitat la a povesti despre locuri și oameni, trebuie musai să vă lăsați ispitiți de scrisul pictorului. Veți descoperi un umor de bună calitate, o știință a descrierii care strecoară între pagini nu doar momente de suspans, cât mai ales o anume emoție care aduce cu sine un gram de empatie pentru fiecare personaj în parte.
Pentru că autorul nu emite judecăți, nu condamnă, nu studiază sub lupă și nu detaliază în notă critică. Dimpotrivă. Acordă fiecărui personaj nota de autenticitate care salvează și aduce de fiecare dată alături acel umor menit să te detașeze emoțional de presiunea poveștii.
