GABRIELA NISTORICA
Nascuta pe 26 septembrie, Doamna Gabriela Nistorica este un om pentru care frumusetea sufleteasca mai inseamna copilarie, puritate, dar si multa munca si asumare. Prezentam un interviu realizat de Traian Apetrei, in prezent director al Teatrului Mihai Eminescu Botosani, cu actrita Gabriela Nistorica:
-Cum era teatrul de papusi in 1954?
-Asa cum este si acum! In ce ma priveste, mi-a daruit Dumnezeu sansa de a ajunge in teatrul care chiar atunci se nastea, ca sa zic asa. Chiar iubesc mult copiii, nu fac parade de vorbe. In teatru, eu n-am facut un personaj sau zeci de personaje. Pur si simplu am trait acolo, m-am implicat, am fost una cu spiritul teatrului. Trebuie cunoscuta psihologia copilului, copilul trebuie inteles… In general, lumea vede teatrul de papusi ca fiind ceva usurel… Si nu-i de fel asa!
(Gabriela Nistorica a avut privilegiul de a sustine examen in fata lui Max Weber, dirijor si compozitor de origine germana, primul director al Teatrului Vasilache. - nota redactiei)
-La examen era domnul Weber, regizorul, o multime de alta lume… Lenus Preda, cocheta, care numaidecat si-a aprins o tigara, ceea ce pentru mine a insemnat sfarsitul lumii, alte coconeturi, rujate, motate, ma rog, artiste… chitcaiala mare, hlizeala… Nu mai intru in detaliile examinarii, desi imi face placere sa-mi aduc aminte. Oricum, fara sa stiu, pe acea scena eu am facut teatru pana la lacrimi. Domnul Weber a incheiat ironic: "Multumim, sa va dam o batista?". Am spus si doua poezii, am cantat un cantec pionieresc, desi ei imi cerusera un cantec de muzica usoara. Doar ca asa a vrut Dumnezeu, sa spun ceva copilaresc: "Tobe si trompete, ta-ta-ra-ta-ta", ma rog, in tonul copiilor.
Pentru ca le-am vazut fumand in sala si chitcaind pe "acelea", nici nu am vrut sa aud de teatru. Cum, eu sa fiu colega cu "acelea"? Eu ma duc la Vladeni, o sa fie foarte bine cu copiii de acolo! – mi-am zis. Prezenta la post era pentru 1 septembrie. Cam pe 5 septembrie m-am intalnit cu domnul Weber la Magazinul "Botosani", in centrul vechi, dumnealui intrebandu-ma de ce nu vin la post, pentru ca am reusit. Asa a inceput o viata in teatru, din 54 pana in 94, fix 40 de ani. Intre timp, am mai fost si director la Clubul 23 August, ca voiam sa nu las singur copilul cel mic, pentru ca teatrul facea multe deplasari. Dar aceasta intrerupere a tinut mai putin de trei ani. Domnul Aron, care venise la Cultura, a creat un post special pentru mine si mi-a dat si salariul cuvenit… A fost un mare sprijin pentru mine.
-Ce anume v-a tinut in priza atatia ani?
-Mereu ma gandeam la ce vor copiii din spectacol? Din ansamblul spectacolului, nu doar din rolul meu… Ca intre personaje sunt relatii, exista un mesaj al fiecarui personaj. Iar actorul trebuie sa stie intreaga evolutie a personajului, ce s-a petrecut cu personajul dupa ce si-a incheiat tirada si pana a revenit in actul doi. Nu ta-ta-ra-ta, fac o pauza, fac nu stiu ce in acest timp si iarasi vin cu papusa si spun ta-ta-ra-ta. Eu trebuie sa intuiesc ce-a mai facut personajul, a tesut cumva niste rautati, vine in fata mai incarcat sau mai smerit… Si-am avut sansa unor roluri bogate, complexe, chiar daca era vorba de fetite si baietei…
-Ati fost si director al Teatrului Vasilache…
-Cand a plecat doamna Nenati la teatrul celalalt, la o deplasare la Radauti, ni s-a spus ca vom avea un alt director. Nici gand ca eu… Nu-mi doream sa se sparga toate in capul meu, sa am o multime de griji in plus. Mai ales ca incepusem sa fac si putina regie, aveam rolurile mele…
Sa va mai spun si despre sursa unei alte mari bucurii. 11 ani am avut si ore la Scoala Populara de Arte. Si acum ma mai cauta invatatoare si educatoare care au frecventat acele cursuri si ma reincarc sufleteste discutand cu ele, cand imi cer parerea sau chiar ajutorul. Pana si unii fosti spectator imi dau un impuls energetic pentru ca eu sa mai exist, sa ma bucur, sa cred ca nu-i grav ca am imbatranit.
-Ce v-a tinut, totusi, in putere?
-Niciodata nu m-au impresionat premiile, desi am avut parte de multe! M-au tinut in putere aplauzele copiilor! Daca un spectacol nu era "mancat", nu era simtit cu adevarat de copilul din sala, eu eram foarte, foarte suparata. Ma vaitam in fel si chip cand copiii nu radeau sau nu plangeau. Cand mergeam cu spectacole prin Ardeal, pe vremuri, ca acum ar fi scumpa din cale afara cazarea, ne indrebau daca nu pot face abonament la teatrul nostru? Si teatre de papusi erau si pe acolo...
-Spectacolul e un produs colectiv, am mai adus eu vorba...
-In viata de toate zilele, intre actori mai pot aparea si altfel de discutii. Dar mereu le spuneam colegilor ca suntem chiar o familie mai mare si ca trebuie sa ne bucuram toti pentru bucuria unuia si sa ne intristam toti pentru tristetea altuia. Sigur, asta ar fi fost la modul ideal. Desi regizorul stie cum va arata intregul, el stie unde isi plimba personajele si cu ce miza le incarca, de cum va fi decorul... Sigur, mai pot fi si alte opinii. Dar la noi in teatru nicioadata nu s-a ajuns la disensiuni flagrante. A fost o comunitate.
-Teatrul de papusi are a trece peste politic...
-Neaparat, nu are nici o treaba cu jocurile politice! Ca actor, ori transmiti sentimente si, deci, faci teatru, ori faci altceva. Nu-i vorba sa citesti o poveste sau un scenariu de pe scena, trebuie sa traiesti sentimente.
-Teatru-i etern si, totusi, mereu altul...
-Teatrul trebuie sa fie o sarbatoare! A face ceva modern doar de dragul modernismului, pur si simplu nu-mi place, nu ma convinge, nu ma fura, nu ma copleseste! Eu nu merg la teatru sa dezleg enigme sau rebusuri! Eu merg la teatru sa ma incarc sufleteste, sa ma bucur. Teatrul trebuie sa fie o sarbatoare, pentru ca de fapt din sarbatoare s-a si nascut. Caracterul sarbatoresc al actului teatral presupune o stare de bucurie colectiva, bucuria actorului de a juca, bucuria spectatorului de a primi mesajul. Daca spectacolul nu are un mesaj, acela nu e spectacol. Copiii vor plange doar dupa banii dati pe bilet!
Exista si bucuria copilului de a intra in joc. Copilul nu are a bate din palme doar pentru ca aude o melodie ritmata!
Un spectacol bun pentru copii va fi gustat si de adulti! Dar un spectacol cu multe trimiteri la omul cel mare nu poate fi gustat de copii! Comunicarea poate ajunge la comuniune doar prin depasirea starii de pasivitate! Actorii si spectatorii, pentru a realiza o sarbatoare, trebuie sa aiba predispozitia fericirii, detasarea de necazurile cotidiene!
Un actor de teatru este, intr-un anumit fel, un sacrificat, si nu multi accepta aceasta. In teatrul "mare", actorii ies in fata publicului, se vede ca sunt ei. In vreme ce in teatrul de papusi, cu putine exceptii, actorii raman tot dupa paravan. Teatrul de papusi este greu, nu e la indemana oricui sa faca dintr-o petica, ori dintr-o carpa oarecare, un soare sau o luna iar copiii sa accepte conventia care li se propune. Pastrez, in acest sens, amintirea unui moment deosebit, cam pe la inceputurile carierei mele. Jucam Alba ca Zapada, la
Tandarica, la Bucuresti. Dupa spectacol, o mama a venit cu copilul la cabine, copil care nu mai contenea de plans, pentru a-l convinge ca Alba ca Zapada a inviat si ca traieste...
Ce ne-am putea dori, ca actori, mai mult de atat?
(Traian Apetrei in dialog cu Gabriela Nistorica, extras din cartea "Bucuriile mele", aparuta in 2008 la Editura Agata, Botosani)
Stiri Botosani ii ureaza Doamnei Gabriela Nistorica sa aiba parte de frumusetea si magia fiecarei clipe pe care, de-a lungul timpului, a creat-o pe scena.
Multa sanatate si ingeresti ganduri. LA MULTI ANI!
