Cam astfel vorbim despre ei, în termeni prea preţioşi sau prea duri. Îi etichetăm fără milă, ne răstim de fiecare dată când încearcă să vorbească. Cine sunt ei? Cine îi ascultă, cine îi înţelege, de câte ori sunt întrebaţi ce vor, cum simt, de unde revolta, de unde suspinul?
Sunt copii, adolescenţi, unii cu drept de vot. Fiii şi fiicele noastre. Sunt mai inteligenţi decât noi, se spune. Se aude că simt mai bine mersul lucrurilor şi că, dacă nu ţinem pasul cu ei, îşi vor construi o altă lume, una în care s-ar putea ca noi să nu ştim a vieţui.
Intrăm în săptămâna copilăriei, a purităţii şi a vieţii. Dar şi în săptămâna în care politicienii vor promite, se vor face că ascultă, ne vor spune că le pasă de copiii noştri şi ne vor cere votul. Apoi ne vor uita iarăşi, pentru încă patru ani...
În această săptămână, rubrica Botoşăneanul Zilei este a lor: a copiilor noştri. Să încercăm să îi cunoaştem cu adevărat şi să le spunem "La mulţi ani" primindu-le şi zâmbetul, dar şi zbuciumul. Să îi ascultăm şi să învăţăm de la ei bucuria, dar şi asumarea. Cu ei lumea poate fi mai bună...
"Dați-ne doar libertate! Nu vrem să ne pierdem în mulțime, ci să dovedim că suntem buni!"
Personal, consider că adolescența implică mai mult decât niște valori care, repetate fiind obsesiv, s-au clișeizat și s-au golit de conținut. E dureroasă generalizarea nefondată a adulților care spun că adolescenții sunt superficiali, impertinenți, iresponsabili și că noi, adolescenții, suntem cu capul în nori și ne-am închis în cupola de metal a unei lumi ireale pe care o idolatrizăm refuzând să ne întoarcem în realitate.Ce mi-aș dori să strig ca să audă toată lumea e că există diversitate și nu, nu toți suntem la fel! Ni se pun etichete care nu sunt general valabile. Nu toți uităm despre beneficiul exercițiului introspectiv, nu toți suntem imagini goale. Deseori, adulții au așteptări ridicole, care urmăresc fidel tipare învechite, aproape imposibil de adoptat într-o lume a schimbării perpetue.
Vrem să fim noi, nu avem nevoie de "cărări bătătorite", de șabloane verificate. Ne place aventurarea în necunoscut, iubim curajul, nu ne lipsesc îndrăzneala, pasiunea și determinarea. Dați-ne doar libertate! Nu vrem să ne pierdem în mulțime, ci să dovedim că suntem buni.
Într-o societate cu principii profund alterate, avem nevoie să ne găsim modele și repere. Nu toți tinerii și le găsesc în familie, nu toți sunt sprijiniți pentru a-și construi un sistem de valori autentice. Și unde să le găsim? La oamenii care iubesc contrastul dintre aparență și esență? Pentru că, din păcate, acestea sunt pseudomodelele care sunt promovate, atât de goale de conținut. Le cunoaștem doar ambalajul pentru că așa îi prezintă mass-media prin mecanismul publicitar; se vânează himerele materiale. Oamenii aleg snobismul, ignoranța, corupția, hoția, falsitatea.
Avem nevoie de valori veridice – autenticitate, sinceritate și respect, corectitudine și perseverență! Suntem aproape sugrumați de aglomerarea sentimentală, de cerințe, dorințe, iar viețuirea frenetică trăită în ritmul și durata pe care le implică, nu ne lasă prea mult răgaz pentru a le îndeplini.
Școala ne pregătește pentru examene, și nu pentru viață. Prea multe cunoștințe teoretice și prea puțină practică! Eu, elevul, "ascult și uit, văd și țin minte, fac și înțeleg". Mi-aș dori o școală bazată pe ceea ce pot face, nu pe cât de multe pot să rețin!
Dincolo de timp și vremuri rămân, însă, trăirile și sentimentele noastre… "Învăţăm zilnic cum să numărăm secundele, minutele, orele, anii, dar nimeni nu ne explică exact cât valorează o clipă" -Donato Carrisi. (Sara Beșleagă, 16 ani, Colegiul Național "Grigore Ghica" Dorohoi)
"Nu e ușor să te faci auzit, dar e extrem de dificil să te faci ascultat"
Este oarecum dureros să știi că vorbești, că multă lume aude, dar puțini ascultă... Nu e ușor să te faci auzit, dar e extrem de dificil să te faci ascultat.O societate în care dreptul la opinie și puterea de a rosti un cuvânt se află doar în mâinile cu toate degetele, doar în ochii sănătoși, doar în picioarele perfect normale, nu este o societate echilibrată, nu este o societate izvorâtă din inimile tuturor.
Fiindcă și urechile care nu aud, și buzele care nu vorbesc, și ochii care nu văd pot simți... Pot simți cu sufletul atât de important, iar în momentul în care cineva are ceva de spus, ceva dictat de suflet, merită ascultat și înțeles fiindcă sufletul nu are nicio dizabilitate.
Sufletul este dovada egalității oricui, din orice punct de vedere, în orice moment.
Sunt de părere că o societate care ascultă sufletul fiecăruia este o societate fără nicio dizabilitate. (Eusebiu Cristian Toma, 19 ani, Liceul Special "Moldova" Târgu Frumos)
"Ţara asta va ajunge la un moment dat condusă de noi, adolescenții din ziua de azi!"
Cand am primit invitaţia de a scrie despre noi am fost incantata. Am fost incantata ca inca mai exista oameni cărora le pasa de părerea unui adolescent. Suntem priviți drept inferiori. Inferiori in scoala, inferiori in societate , inferiori acasa, inferiori pe strada. Gradul acesta de inferioritate de cele mai multe ori este încălcat, mai mult sau mai putin.Poate ideile noastre nu sunt cele mai bune, poate conceptiile noastre nu sunt cele așteptate si poate daca am fi băgați in seama am putea crea greșeli colosale. Dar lăsați-ne sa greșim, sa descoperim, sa învățam si sa reîncercam.
Adolescenților din ziua de azi le sunt tăiate aripile de cele mai multe ori, adulții din jurul lor fiind prea protectivi, fiindu-le frica de greselile pe care le-am putea face. Dați-ne o șansa. Sa ne creăm un viitor, sa învățam sa fim dependenți. Pentru ca, pana la urma, țara asta va ajunge la un moment dat condusă de noi, adolescenții din ziua de azi. Si atunci nu veți mai fi aici sa ne tăiați aripile, iar noi va trebui sa creăm o atmosfera cat mai buna pentru generațiile ce ne vor urma. Dar asta doar cu ajutorul vostru, oamenilor care nu ne băgați in seama acum părerile, opiniile, concepțiile. (Isabela-Andreea Pamparau, 14 ani, clasa a VII-a, Colegiul National "Mihai Eminescu" Botosani)
"De ce vreţi să învăţăm prea repede disimularea, făţărnicia şi nu ne lăsaţi să învăţăm, cu paşi potriviţi, diplomaţia?"
La jumătatea verii trecute am împlinit 18 ani. Legal, se pare că sunt majoră însă nu m-am simţit nici mai matură, nici mai responsabilă decât am fost, ci doar am realizat că lumea avea să-şi schimbe aşteptările în privinţa mea. Aveam impresia că majoratul va aduce cu el schimbări uriaşe în viaţă, cumva, aveam impresia că, cei doisprezece ani de şcoală terminaţi cu medie mult peste nouă vor însemna mai mult decât o diplomă şi noţiuni de cultură generală, că voi fi copleşită de noile căi care mi se vor deschide.Nu a fost aşa.
Sunt tot eu aşteptând să dau un examen, cică al maturităţii, apoi să pornesc spre o nouă etapă, de student… fără să ştiu dacă la finalul acestor ani de studii viaţa îmi va oferi ceva clar, stabil, bun, meritat… aici, în ţara mea.
Peste câteva zile voi absolvi liceul şi voi număra zilele până la bacalaureat, voi sta alături de colegii mei în careu, îmi voi întipări pe chip un zâmbet larg (cât de mult îmi vor îngădui muşchii zigomatici – asta, ca să vedeţi că nu am făcut degeaba anatomie), voi primi o diplomă şi o floare şi voi face câteva fotografii la care mă voi uita din ce în ce mai rar. Prin coperţile caietelor găsesc împăturite referate pe care le-am scris de mână (să se vadă că sunt muncite!), pe ultimele foi sunt liste de culegeri, data tezei la obiectul x, un proiect pe care nu trebuie să uit să-l fac, o listă cu materiile la care îmi mai trebuiau note, un calcul în grabă al unei medii.
Mă uit la aceste însemnări cu ochi străini, ca şi cum nu ar fi ale mele. Mi-ar plăcea să cred că voi păstra în suflet mai mult imaginea colegilor mei frumoşi, chipul profesorilor care au ştiut să atingă coarda sensibilă a sufletului meu de adolescent curios, dezorientat, năbădăios, efervescent.
Pentru că da, cred cu tărie că tinerii din generaţia mea sunt deştepţi, frumoşi, inteligenţi, curioşi, deschişi (uneori poate prea deschişi), sinceri. Nu întotdeauna sinceritatea e privită ca o calitate ci, de cele mai multe ori, ca o doză de aroganţă sau de nesimţire. Vă rugăm să ne credeţi, ceea ce spunem este doar opinia noastră sinceră. Incă suntem sinceri. De ce vreţi să învăţăm prea repede disimularea, făţărnicia şi nu ne lăsaţi să învăţăm, cu paşi potriviţi, diplomaţia?
Tinerii de astăzi îşi doresc să afle, să ştie, să înveţe, să lupte, să merite. Dar mai presus de orice îşi doresc - ca orice alt tânăr de oricând şi de oriunde pe axa timpului şi a lumii - să li se recunoască realizările. Mai mici, mai mari, nu neapărat şcolare.
Pe lumea asta sunt tineri geniali care excelează în matematică, fizică , chimie… Sunt cei pe care şcoala, de obicei, îi promovează şi îi apreciază. De obicei, nu neapărat. Dar mai sunt mulţi alţii pe care Dumnezeu i-a hărăzit cu voci de aur, degete magice care aleargă pe instrumentele muzicale, tineri care construiesc din mărgăritarele cuvintelor lumi minunate şi nebănuite sau din două tuşe de penel surprind durerea sau bucuria lumii, tineri care ştiu, pot şi vor să întindă o mână de ajutor celui în suferinţă. Şi fac aceste lucruri cu speranţa că vor contribui şi ei la o lume mai bună, mai frumoasă.
Tineri dansatori, scriitori, cântăreţi, sportivi, voluntari şi lista poate continua. Toţi ne dorim să fim luaţi în serios cu visele şi speranţele noastre. E multă muncă, multă pasiune şi multă renunţare în spatele produsului final.
Eu ştiu, deoarece cânt de la cinci ani şi scriu de la zece şi fiecare notă muzicală, fiecare melodie, fiecare concurs, fiecare vers, fiecare poezie, fiecare carte a însemnat multă muncă şi sacrificii. Da, eu ştiu cum e, pentru că am văzut cum a studiat fratele meu încă de la 9 ani, zi de zi fluierul, apoi clarinetul pentru a fi cît de bun se poate.
Unii dintre noi avem norocul unor profesori sau instructori deosebiţi, pasionaţi. Eu am avut această şansă. Alţii, din păcate, nu.
Deci, până aplaudaţi bucuroşi la sfârşitul unei melodii care v-a emoţionat sau până la premiul acela dupa care "vă aduceţi aminte" că sunteţi mândri de noi, nu aţi vrea sa acceptaţi pasiunea noastră, să ne susţineţi, să ne ajutaţi, să ne încurajaţi?
Şi da, la final să ne spuneţi: "Felicitări! Ai făcut un lucru bun!". Nu neapărat ca o laudă, ci mai mult ca o apreciere a faptului că am evoluat, am muncit, ne-am străduit, am reuşit. Şi că sunteţi mândri de noi! Şi când obţinem trofee, dar şi când luăm o menţiune!
Şi poate, împreună, să construim teatre, săli de dans, săli de repetiţii, să acordăm burse care să permită măcar generaţiei viitoare să se realizeze şi să înflorească aici, în ţara lor.
Vă place să vă relaxaţi citind o carte? Un scriitor, de multe ori un tânăr plin de speranţe, a scris-o. Şi a plătit bani grei să-i fie publicată. Nu l-a ajutat nimeni. Poate nu a fost cel mai bun la mate sau la chimie. Dar sigur imaginaţia lui… de factură umană, v-a deschis ochii minţii şi ai sufletului, sfidând legile vieţii…reale.
Vă place să ascultaţi muzică? În tinereţile domniilor voastre tot muzica-tânără de pe atunci o ascultaţi. Nu vă revoltaţi la muzica noastră! E diferită dar vorbeşte despre… ale noastre. Ascultaţi-o! Nu e nevoie să o agreaţi de la început: după ce o înţelegeţi, s-ar putea să nu vi se mai pară aşa demonică!
Credeţi că suntem neserioşi şi neinteresaţi? Nu, doar că uneori lucrurile decurg monoton sau "ambalajul" în care sunt oferite nu este atractiv, sau viziunea noastră nu este corectă pentru că nu "pică" pe modul dumneavoastră de gândire, sau sunteţi prea plictisiţi sau obosiţi, sau stresaţi de alte probleme ca să mai aveţi timp şi de noi, aşa că da, imaginaţia noastră o ia razna şi pleacă într-o zonă mai plăcută.
Cu toate acestea noi mergem mai departe.
Cu entuziasm. Cu implicare. Cu dăruire. Cu sinceritate.
Convinşi că etapa următoare va fi mai bună, sperând că dacă perseverăm în pasiunile şi activităţile noastre, cândva, vom reuşi să schimbăm lumea.
Ce ziceti, vă băgaţi? (Ana Maria Gîbu, 18 ani, Colegiul Naţional "Grigore Ghica" Dorohoi)
"Societatea de astăzi este mult prea grăbită să ne distrugă visele, aşteptările"
Eu sunt Andreea şi aparţin unei generaţii care astăzi făureşte vise şi mâine va construi, dând viaţă viselor şi păstrând şi îmbogăţind moştenirea lăsată de înaintaşi: credinţă, limbă, cultură şi spiritualitate.Deşi visele îmi sunt mari, picioarele-mi rămân întotdeauna pe pământ, loc în care mă confrunt cu tumultul efemer al vieţii cotidiene a oamenilor de rând, cu nepăsarea, insensibilitatea şi indiferenţa lor. Mă gândesc adesea că în ţara noastră poate fi mai bine, că trebuie doar să întreprindem acţiunile necesare pentru a realiza acest lucru.
Noi, tinerii, avem adesea un punct de vedere despre asta, însă nimeni nu ne ascultă, nimeni nu ne aude. Oamenii, indiferent de clasa socială, sunt mult prea ocupaţi în goana lor zilnică după bani să îşi facă timp să asculte ce avem de spus, sau, dacă ne ascultă, nu ne aude nimeni, toată lumea merge pe principiul "Sunt nişte copii, nu ştiu ce vorbesc". Ei bine, nu este tocmai aşa. Ca şi ceilalţi tineri ce aparţin generaţiei mele, ştiu ce vorbesc şi fac asta cu un singur scop, acela de a îmi fi mai bine mie, celor de lângă mine, de a fi mai bine tuturor.
Mai marii de la putere nu ascultă niciodată ce avem de spus şi ne consideră nişte depravaţi, o generaţie pierdută, care face de ruşine ţara. Aceste vorbe mă dor de fiecare dată când le ascult, mi se par groaznice, iar în acele momente îmi doresc, mai mult ca niciodată, să construiesc ceva, să arăt că noi, tinerii, nu suntem aşa, nu suntem o generaţie pierdută, ba din contră, în noi zace un potenţial enorm, trebuie doar să fim încurajaţi să îl canalizăm spre un lucru bun, măreţ. Astăzi visăm la a construi ceva, mâine chiar vom construi lucruri importante, adevărate. Din păcate, în societatea contemporană, se construieşte puţin şi se distruge mult, incomensurabil de mult. Din cauza faptului că se distruge atât de mult, noi, tinerii care avem ceva de spus şi vrem să tragem un semnal de alarmă, nu suntem auziţi. Când distrugi faci zgomot şi nu mai auzi nimic în jurul tău, decât gândurile care îţi spun să termini ceea ce ai început.
Personal, cred că se distruge sistemul de învăţământ, sufletul, viitorul acestei ţări. Societatea de astăzi este mult prea grăbită să ne distrugă visele, aşteptările. Mi-aş dori ca societatea şi clasa politică a ţării să nu se mai joace cu destinul, viitorul şi sufletul meu şi al generaţiei mele. Încă din fragedă pruncie am învăţat cine sunt, ce sunt şi care este rostul meu de a trăi. Totodată, mi-aş dori ca în cadrul unităţilor de învăţământ Istoria, Religia, Limba şi Literatura Română, alături de celelalte discipline, să nu ne ofere nouă, tinerilor, doar informaţii, ci şi educaţie, formându-ne un mod sănătos de a gândi. Mi-ar plăcea ca societatea noastră să ne sprijine în a creşte şi a evolua frumos, căci suntem viitorul lor, viitorul ţării. Dar pentru aceasta, clasa politică ar trebui să se oprească din distrus şi să înceapă să se gândească la oameni, la cei pe care îi reprezintă.
Îmi doresc să fiu ascultată şi auzită, îmi doresc ca cei din jurul meu să conştientizeze că a venit vremea unei schimbări. Îmi doresc să trăiesc într-o Românie cu oameni cinstiţi şi drepţi, cu familii fericite, cu prunci crescuţi cu dragoste de neam şi frică de Dumnezeu, cu tineri care nu se simt respinşi de societate.
Ce aş vrea să construiesc? Ceea ce alţii au uitat astăzi să construiască: o ţară, un destin şi un viitor frumos. Nu singură, ci împreună cu toţi cei din generaţia mea şi cele viitoare! (Andreea Calistru, 14 ani, Liceul Pedagogic "Nicolae Iorga" Botoşani)
"Noi, copiii, suntem niște mlădițe ce trebuie îndreptate pentru a crește drept!"
Dacă părintele Iustin Pârvu spunea: "Cititul unei cărţi e ca un drum pe jos până la un anumit loc, ai timp să vezi, pas cu pas, tot ce se află în jur...", eu aș vrea ca cei maturi să înțeleagă că noi, copiii, suntem niște mlădițe ce trebuie îndreptate pentru a crește drept, trebuie ascultate pentru a fi înțelese, trebuie ocrotite pentru a prinde putere.Dacă toți am citi din când în când o carte, dacă am asculta fără a judeca pe cel de lângă noi, sunt convinsă că universul ar arăta altfel. (Sabina Budacă, 10 ani, Asociația culturală Vis de Artist, Miron Costin, Botoșani)
"Cu cât vom continua să ne plângem de situaţia în care ne aflăm, cu-atât ne vom prăbuşi şi mai jos"
Voi începe prin a mulţumi universului pentru această ocazie de a-mi expune opiniile, percepţiile şi aspiraţiile, şi de asemenea mulţumesc celor care vor citi. Vârsta mea este una la fel de efemeră ca şi celelalte, încărcată de năzuinţe, capricii, primele confruntări cu lumea adulţilor, dileme şi conflicte interioare privind cunoaşterea şi autocunoaşterea, stări contradictorii şi multă şcoală.Programa şcolară mi se pare supraaglomerată cu noţiuni multiple din diferite domenii, pe care elevii după ce le învaţă mecanic, precum nişte roboţi, le dau uitării nemaiîntâlnindu-se vreodată cu ele după terminarea şcolii; însă acest lucru mă afectează prea puţin. Consider că în şcoli elevii ar trebui să fie educaţi astfel încât să se poată confrunta lesne cu viitoarele obstacole ale vieţii, să-şi dezvolte o oarecare independenţă de gândire, în loc să engrameze în neştire informaţii care oricum nu le folosesc la nimic şi de care se debarasează uşuraţi cu prima ocazie.
Cât despre politică, întrucât am trecut abia de curând în clasa adulţilor, nu mi-am exercitat încă dreptul de vot. În schimb am avut suficient timp pentru a observa, a reflecta şi a-mi forma unele opinii mai mult sau mai puţin solide, dat fiind continua schimbare în care se găseşte lumea.
Clasa politică a oricărui stat este pe măsura gradului de civilizaţie a cetăţenilor, a verticalităţii acestora şi a predispoziţiei lor spre a fi manipulaţi.
În ce priveşte România, consider că mai avem multe ţepe de luat până să învăţăm cu adevărat ceva. Cu toţii ne plângem de gradul ridicat de corupţie care a năpădit parlamentul român, precum o boală ruşinoasă pentru care încă se caută leac. Dar cine i-a ales? Şi în funcţie de ce principii?
Sunt de părere că principiul esenţial de care ar trebui să fim determinaţi atunci când ne alegem reprezentanţii, constă în identificarea capacităţii şi voinţei acestora de a contribui la sporirea nivelului de trai al ţării, al oraşului sau al comunei din care facem parte. Nu inspiraţia artistică privind decorarea oraşului, nu sacii cu făină, nu talentul oratoric (elocinţa).
Câţi dintre politicienii români actuali urmăresc creşterea nivelului de trai al acestui stat? Întrebarea este retorică prin însăşi evidenţa răspunsului.
Cu cât vom continua să ne plângem de situaţia în care ne aflăm, cu-atât ne vom prăbuşi şi mai jos, aşteptând să facă ceilalţi ceea ce fiecare suntem datori a face, contribuind la emanciparea, civilizarea populaţiei. De emancipat ne-am emancipat cu toţii, inspirându-ne din filme sau de la străini. Însă când lipseşte educaţia şi coloana vertebrală, emanciparea maselor face doar să sporească dezechilibrul şi inconştienţa generală.
Dacă ne-ar preocupa pe fiecare propria evoluţie, dacă ne-am deschide inima şi mintea privind dincolo de aparenţe şi aspectele derizorii ale existenţei, n-am mai fi o turmă, ci un întreg. Corupţia ar dispărea nemaifiind încurajată şi stimulată prin manifestări anticorupţie sau prin alegerea la infinit ai aceloraşi reprezentanţi împotriva cărora există nenumărate dovezi...
Dacă vorbele ar fi rostite mai rar şi mai încet, lăsând loc liniştii şi faptelor, statul român ar ascensiona atât pe plan economic, social, educaţional, cât şi pe planul spiritual.
"Acta, non verba!" La fel ca majoritatea oamenilor, aspir către mai bine, către libertate, bunăstare, respect reciproc şi posibilitatea de a comunica eficient cu cei din jur, ascultând şi fiind ascultată. Domeniile care mă pasionează sunt poezia, 'spiritualitatea' şi psihologia. (Claudia Ţilia, 18 ani, clasa a XI-a, Liceul Special "Moldova" Târgu-Frumos)
Citeste un poem de Claudia Ţilia
Citeste un poem de Ana-Maria Gîbu
