Constantin Bojescu împlinește 70 de ani de viață. Poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România, personaj al Cetății care intră/iese în scenă înfășurat în haina unei autenticități la limita spectacularului, dar păstrează, totodată, o discreție în planul literaturii angajate.
Născut pe 24 martie 1949, la Botoșani. A buchisit mai întâi în băncile Școlii generale nr.3. Avea 14 ani când a purces pe drumurile Ardealului, spre Școala profesională Witrometan din Mediaș, unde a rămas până în 1967, an în care revine la Botoșani, unde va fi elev al Liceului "A.T. Laurian". Pe când avea doar 18 ani, intră ca muncitor finisor la IT Moldova. A fost apoi șef depozit, gestionar, merceolog, dar și corector – în 1994, la Gazeta de Botoșani. În 1995 îl regăsim în funcția de director administrativ la Curierul de Botoșani. Dar Constantin Bojescu, Ticuță, așa cum îl știu prietenii, a fost și comerciant, apoi agent de ordine în piaţa centrală din Botoşani.
Debutul publicistic se petrece în anul 1974, în ziarul Clopotul, unde – sub prețioasa prezentare a lui Lucian Valea, îi apare poemul "Acela".
A publicat în 1979 "Ţărmul altei ere" (plachetă; Botoşani: C.J.C.E.S.), în anul 1996 "Kilometrul zero" (versuri; Botoşani: Axa), în 2004 volumul "Confesiunea unei răni" (versuri; Botoşani: Axa), "Miere amară" (versuri; Piatra Neamţ: Editura Conta) apare în anul 2007, iar în 2011 publică "Kilometrul confesiunilor amare" (Cluj-Napoca: Dacia XXI). La Editura Tipă Moldova, tot în 2011, apare volumul "File și răsfrângeri".
A fost distins cu importante premii, de la Premiul Uniunii Scriitorilor din România la Concursul Naţional de Poezie … "Porni Luceafărul…", Premiul Editurii Princeps din Iaşi, Premiul Revistei Timpul, Premiul Revistei Ateneu, la Premiul Festivalului "George Coşbuc" sau Premiul I pentru volumul "Miere amară" (Editura Conta, 2007) la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetul Marmaţiei.
Publică, în vreme, poezii în revistele literare sau publicații precum Ateneu, Atitudinea, Caiete botoşănene, Clopotul, Convorbiri literare, Cronica, Jurnalul de Botoşani, Luceafărul, Orizont, România literară, Steaua, Timpul, Viaţa armatei, Viaţa Botoşanilor, Lumină Lină (New York) ş.a.
A frecventat Cenaclul literar "Mihai Eminescu" din Botoşani, condus de scriitorul Lucian Valea. Despre poezia lui Constantin Bojescu au scris Dumitru Ignat, Lucia Olaru Nenati, Dumitru Țiganiuc, Lucian Alecsa, Viorel Ilișoi, Adrian Alui Gheoghe, Cristian Livescu, Gellu Dorian.
Despre Constantin Bojescu poate vorbi oricine. Pentru că poetul s-a dedat lumii după cum ea, lumea, l-a inspirat. Se spune despre Ticuță-Poetul că opera lui cea mai importantă este cea care niciodată nu s-a lăsat scrisă. Ovaționată sau șoptită, declamată sau sacadată în stilul atât de recognoscibil pentru confrați, piețari, ospătari (ospătărițe!), în prețioase saloane sau insalubre baruri, poezia lui Constantin Bojescu se naște acolo, în clipa rostogolită și ri(t)mată.
Purtându-și poeziile pe unde apucă, în traista care parcă face parte din trupu-i, în buzunarele burdușite de încercările zilnice, înscrise pe fruntea lată, aruncată în chelia cunoscuta de toti adunătorii de iluzii de pe la terasele târgului, Constantin Bojescu este mereu în criză. Pentru Ticuță al Botoșanilor, criza este o ocazie de a crea, de a aluneca motivat și fără regrete în debandada poetică a cuvintelor. "De ani de zile port doar un costum/ Pe care îl îmbrac doar la ocazii…"
În societatea superficială, dar zgomotos-trepidantă, în târgul tot mai gri, Constantin Bojescu este poetul care își străbate consecvent vechile cărări, în încercarea de a-și regăsi și aduna versurile împrăștiate generos pe toate aleile tinereții.
"Beau vinuri scumpe însă cheltuiesc/ mai mult cu alții decât beau cu mine -/ ca să arat ce mult vă prețuiesc/ și ce puțin îmi merge mie bine", spune poetul. Locuind într-o poezie curată, ușor melancolică, boemul poet al Botoșanilor își cunoaște pe nume, după priviri, după amintiri, fiecare vers. Al lui, dar și pe ale altora. Dotat cu o capacitate fantastică de memorare, construit pe o inteligență nativă și strălucitoare, Constantin Bojescu este acel personaj necesar fiecarui târg, acel poet pe care, daca nu îl are, orice oraș îl inventează. Pe Constantin Bojescu s-ar putea să îl fi creat orașul. Doar că, în timp, și poetul și-a construit propria cetate.
"Bunicul meu nu a avut vise/ i le-a născut bunica mea/ el era atît de singur/ încît/ a vrut să ne înfieze/ copilăria// bunicul nu a fost măcar o clipă/ pe front/ dar s-a întors din vis/ fără un picior// durerea i-a fost mare cît cerul/ dragostea i-a fost fîntînă/ din cînd în cînd îi văd umbra/ cu două mere în mînă// am văzut din cimitir cum au fugit/ speriate crucile/ de atunci stiu/ că mi-am pierdut amintirile" (Aproape o amintire)
Uimește tocmai această extraordinară capacitate de a transfigura emoția, de a o așeza confortabil în propria trăire. Poetul își creează astfel un spațiu al purificării, un ascunziș al arderilor discrete. Pentru că, dincolo de îndrăzneala cuvântului, Constantin Bojescu este un timid al sorții. Deși spontan și franc în vers, poetul scoborâtor printre oameni este un suflet pitit într-o boemie doar aparent gălăgioasă, potolită și bine gestionată de ascuțimea propriilor (auto)ironii care ascund o bunătate sufletească și un dat al prieteniei rar întâlnit.
"Poezia lui Constantin Bojescu oscilează între detaliul intimist si textualizarea revelatiei, făcând eforturi să depăsească registrul minor", scrie Cristian Livescu în Convorbiri Literare. Fără a călca în saloanele fastuoase ale literaturii, poetul botoșănean scoate la iveală o erudiție discretă, o cultură a cuvântului care sprijină și înnobilează fiecare poem. Versurile lui Constantin Bojescu – scrise sau rostite în cunoscuta-i solemnitate pe la agapele literare – au acea ingeniozitate sclipitoare, acel ludic mereu surprinzător al poetului care viețuiește dincolo de spațiul arid, sobru și anost al trăindului cotidian. Pentru a reuși o asemenea evadare, Ticuță Bojescu și-a cultivat în timp nu doar nota de umor, ci și pe cea a poetului boem, liber, consecvent cu sine în a-și persifla fără cruțare propriul ego.
"La Constantin Bojescu, lucru rar, sinceritatea e stilul..!", spune Adrian Alui Gheorghe, venind să confirme încă o dată faptul că Ticuță Bojescu nu a venit în lume să refuze convenția, ci să o submineze cu frondă, acea frondă a poetului care știe că realitatea care nu se supune cuvântului sfârșește prin a se risipi în neantul istoriei.
Or poetul, în nota de umor atât de cunoscută, dărâmă toate clișeele, recompune spațiul cotidian în propria-i măsură și face din poezie o punte de comunicare socială. Și nu e puțin lucru, mai ales atunci când (apelând la cuvintele lui Petru Poantă), "nu poți elogia decât îmbrăcat în frumusețe, în aceea duminicală a limbii române".
Lucian Alecsa: "Într-o continuă redescoperire a sinelui, autorul îşi structurează aventura sa existenţială cu voalul său liric în spaţiul fantasticului, el trăieşte o nostalgie a transparenţei şi a sondării propriei vieţi în căutarea esenţei fiinţării…"
Cristian Livescu: „O poezie interiorizată, ca o formă de a înfrunta spaimele lumii de azi, scrie botoşăneanul Constantin Bojescu. Putem deduce că autorul în discuţie a traversat unele „rătăciri” pe care poezia sa de azi – confesivă, mizând pe o sinceritate din fundul rărunchilor o ascunde în cutele sale. Poetul înregistrează cu cinism realul, nu fără o doză de descriptivism amorf, pentru a se vindeca astfel de seismele existenţei. Leacul poeziei dă coerenţă, vertebrează, alină interiorul „devastat de crize”. Poezia lui Constantin Bojescu oscilează între detaliu intimist şi textualizarea revelaţiei".
Gellu Dorian: "(…) Pentru el poezia izvorăşte nu numai din ceea ce trăieşte sau poate trăi, din „clipa cea repede ce ni s-a dat”, ci mai ales din „eternul tuturor clipelor” ce vor veni. Talentul incontestabil al acestui poet, ce nu poate fi categorisit, ni se prezintă ca o certitudine că acolo unde există aşa ceva timpul nu poate şterge numele celui ce-l poartă. Numele acestui talentat poet risipitor de sine este Constantin Bojescu, poet ce a ştiut să nu renunţe, poet care a ştiut să se regăsească mereu din rătăcirile sale…".
Adrian Alui Gheorghe: "(…) Într-o altă viaţă, Constantin Bojescu a fost, pare-se, tot poet, iar în viaţa aceasta (a fost pus să) îşi descrie biografia anterioară…! E o experienţă pe care nu o pot evita cei născuţi pentru un fel de „totdeauna” al poeziei, care mor cu fiecare literă scrisă. Iar „poetul pentru totdeauna” nu dă seamă decât în faţa rispirii sale, în faţa vieţii terestre care e, se ştie, o ratare a eternităţii. De asta zic: la Constantin Bojescu, lucru rar, sinceritatea e stilul..!".
Constantin Bojescu
O floare
Apartamentul acela în care te strivesc
amintirile
nu-l mai suporți – ghearele care
scormonesc în memorie
te cutremură – gustul amar
al despărțirii te mai clatină încă
te zbați ca s-o rupi cu trecutul
totul devine apăsător și
neliniștile îți fierb prin artere
și te scot la plimbările matinale
și te fac să străbați
ca fregata
distanța dintre malurile singurătății
te ofilești uneori și asta mă doare
tu ești o floare neîmbobocită încă
o floare
care trage pământul în sus
spre soare
(din volumul "Balul marilor insomnii", Editura Junimea)
