ANGELA PAVELIUC-OLARIU
Foto: altiasi.ro
Într-un martie 30, din anul 1938, a fost mare bucurie în casa preotului din satul Țiplești, din Basarabia. Se năștea fetița Angela. Vremurile chinuite nu i-au lăsat răgazul frumuseților copilăriei, pentru că familia a trebuit să renunțe la casă și la agoniseală și să plece în refugiu. Drumul spre România le-a fost unul al durerii, dar și cu amarul sentiment că măcar nu și-au așternut viața sub talpa bolșevică. S-au oprit la Corni, în coasta Botoșanilor. Sărăcia, pribegia, comunismul care prindea rădăcini și în România au fost de asemenea grele încercări. Preotul, cu familie de întreținut și cu sărăcia petic nelipsit, a cumpărat la Corni o casă veche, cât să le țină de adăpost și de împreună îmbrățișare. Comuniștii nu priveau cu ochi buni preoții, mai ales pe cei refugiați. Aveau să simtă copiii din plin aceste priviri: la școală nu aveau drept de bursă, chiar dacă notele erau întotdeauna excelente.
Cu cât parcurgem mai multe cărări din viața Angelei Paveliuc Olariu, cu atât se conturează convingerea că avem de a face cu un destin dincolo de obișnuit. Din nou, veți vedea că nu este loc de exagerare. Trecută printr-o copilărie mai mult decât modestă, Angela Paveliuc-Olariu a ajuns apoi la Liceul Teoretic de fete din Botoșani. Nu avea altceva în fața lumii decât o minte strălucită și o putere de muncă ce părea să devină de la un an la altul mai nestăvilită, în ciuda sărăciei crunte ("Am terminat liceul având ca uniformă un şorţ negru, făcut dintr-o haină preoţească şi un palton, făcut dintr-un palton de-al mamei, transformat. Mi-aduc aminte că într-un an m-a prins venirea iernii încălţată cu pantofi decupaţi"). Într-o zi, pe poarta Liceului de fete a intrat un profesor din Iași, de la Facultatea de Filologie, în căutarea minților stălucite pe care să le îndrepte către studiul limbii române. Impresionați de uriașa putere de muncă a fetei preotului, profesoarele au recomadat-o pe eleva Angela. Așa se face că, la 22 de ani, fata preotului din Corni termina Facultatea de Filologie, secția Română-Istorie.
Primește post în învățământ, în Doneștii Sucevei, dar după scurtă vreme se întoarce la școala din sat, alături de familie.
La Școala din Corni, dăruirea tinerei profesoare era impresionantă. Reușise, în scurt timp, să îi atragă pe elevi către studiu. Mai mult, în mica școală amenajase chiar și un mic muzeu.
Și, din nou, un fapt extraordinar se petrece. Era anul 1964. Tânăra profesoară de 26 de ani era dirigintă la clasa a VII-a. Se anunță o inspecție de la minister și, după cum era de așteptat, rapoartele au fost excelente. După câteva săptămâni de la inspecție, un telefon tulbură liniștea tinerei profesoare. I se cere să se prezinte de urgență la Regionala de învățământ din Suceava. Pornește cu inima strânsă, dar uimirea o năpădește de-a binelea când, la Suceava, i se spune că vor pleca pe loc într-o mică excursie în Nordul Moldovei. Nu înțelegea ce i se întâmplă. Fata preotului din Corni, venită ghemotoc din Țipleștii Basarabiei, nu trecuse până atunci dincolo de Botoșani, în afară de drumurile spre Iași, la facultate. Nu are timp de gânduri, de temeri nici atât. Urcă în mașină și echipa oprește în poarta muzeului din Câmpulung Moldovenesc. Ușa grea a muzeului se deschide și în cadru apare un domn. I se oferă un buchet de flori albe, iar o voce zâmbitoare îi spune: Bun venit, doamna directoare!
Este momentul în care începe istoria unuia dintre cele mai cunoscute obiective din Bucovina și din România. Muzeul cu specific etnografic avea să devină, peste puțin timp, Muzeul "Arta Lemnului" din Câmpulung Moldovenesc, singurul din România specializat pe civilizația tradițională a lemnului. Au fost trei ani (1964-1967) de muncă titanică. A lucrat după planurile etnografilor de la Muzeul de Artă al României. Deschiderea noului muzeu, în 1967, a reprezentat un mare eveniment cultural, fiind amplu ilustrat în presa vremii. "Minunat început de carieră! Bucovina cu o natură de vis, în care trăim ca într-o poveste fără sfârşit, alături de colegi, minunaţi oameni, harnici, capabili de sacrificii pe plan familial, câteodată doar din dorinţa de a duce la capăt o îndatorire de serviciu", mărturisea mai târziu Angela Paveliuc-Olariu în scrierile domniei-sale.
Însă atunci când ar fi trebuit să culeagă roadele muncii și să se bucure de cea mai frumoasă realizare, cărările prind iar a coti nestăpânite.
Se dusese vestea în tot ținutul de isprăvile tinerei profesoare din Corni, devenită peste noapte director de muzeu și, peste toate, care reușise să construiască într-un timp scurt o adevărată bijuterie tradițională.
Așa că Botoșanii o cheamă insistent acasă. Un Botoșani care nu exista ca zonă etnografică, un Botoșani care nu avea nici măcar un muzeu de etnografie. Refuză să răspundă ofertelor, rezistă tuturor promisiunilor care i se fac. Însă într-o zi chemarea acasă vine prin vocea tatălui, părintele-preot rămas în Corni și de care fata se desprinsese greu și amar.
Lasă în urmă tot Muzeul unic în România și vine la Botoșani, ca director al Muzeului Județean. Avea 30 de ani.
I se oferă o locuință, după cum i se promisese. Începe o nouă muncă titanică. "În primul rând, mi-am propus să fac cercetări etnografice şi în judeţul Botoşani, sperând să găsesc, aşa cum s-a întâmplat, dovezi grăitoare a faptului că şi-n această parte a ţării, oamenii au creat valori în diferitele domenii ale civilizaţiei tradiţionale româneşti (arhitectura laică şi bisericească, interior tradiţional, port popular, ceramică, textile de interior etc.)."
Prima constribuție uriașă care poartă amprenta Angela Paveliuc-Olariu: așază Zona Botoșani (teritoriul dintre Siret și Prut) pe harta etnografică a țării. Faptul este unul cu adevărat excepțional, în condițiile în care până atunci Botoșani era considerată de către specialiști o zonă de interferențe, fără specific etnografic de sine-stătător. Angela Paveliuc-Olaru studiază piesă cu piesă, ia satele la rand și scotocește după ornamente, motive simbolice, colorit. Stabilește, la modul cel mai profesionist și asumat cu putință, istoricul, ocupațiile, arhitectura, continuitatea de locuire, obiceiuri, credințe. Toate observațiile sunt adunate într-o lucrare de doctorat cu tema "Arta populară în zona etnografică Botoşani", teză susținută în 1977. Este lucrarea care impune recunoașterea zonei dintre Siret și Prut drept zona etnografică Botoșani.
Ca și la Câmpunung, Angela Paveliuc-Olaru reușea un fapt extraordinar. Dar nu singurul. E de ajuns să enumerăm alte câteva (doar câteva!) dintre realizările din anii petrecuți la Botoșani: a alcătuit Colecţia de obiecte etnografice şi de artă populară din zona Botoşanilor, care a stat la baza organizării Muzeului Etnografic Botoşani, a organizat sau reorganizat Muzeul "Răscoala ţăranilor din 1907" Flămânzi, Botoşani (1971), Casa Memorială "Nicolae Iorga" Botoşani (1972), Casa Memorială "George Enescu" Liveni (1973).
Nu este de mirare că, în 1978, pleacă la Iași, unde va deveni și aici director al Muzeului Etnografic al Moldovei, până în anul 1995.
La Iași a depus pe altarul profesiei aceeași muncă titanică, responsabilă care o dusese până acolo sus, în elita etnografiei românești. "Erau ceasuri minunate când aveam bucuria "descoperirii" unor adevărate comori de gândire şi simţire, înglobate în tot ceea ce studiam. Studiam şi adunam în fişele mele atâtea şi atâtea date referitoare la cultura şi civilizaţia noastră tradiţională".
Drept recunoaștere a valorii sale profesionale, în anul 1981 este delegată, prin Ministerul Culturii, să organizeze o expoziție cu tema Arta populară românească tocmai în SUA, la Seattle. Peste numai doi ani este invitată în Canada, la al XI-lea Congres de Ştiinţe Antropologice şi Etnologice. Susține lucrarea "Cultura populară tradiţională din România în contextul actual". În 1986 participă la Congresul de Antropologie şi Arheologie din Anglia. Au urmat alte participări importante în numele României: în Portugalia, 1990 (Inter-Congresul de Antropologie şi Etnologie), Mexic, 1993 (al XIII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi Etnologie), Turcia, 1997 (Congresul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului).
În perioada 1994-2004 a fost preşedinta Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române (SOFR) filiala Iaşi.
O viață de om așa cum a fost, zicem și noi precum Iorga. Un destin căruia nimeni nu îi ghicea dimensiunile în crunții ani 40, atunci când familia preotului din Țipleștii Basarabiei pleca în refugiu spre România.
Angela Paveliuc-Olariu este mai mult decât un profesionist. Este un VIU cultural cu valoare de Tezaur. Și cu toate acestea, prea puțin cunoscută, mai ales generațiilor din urmă.
Este omul care a revoluționat, în deceniile șase-șapte, cultura Moldovei, și nu este loc de exagerare, dimpotrivă: nu s-a spus și probabil vor trece mulți ani de astăzi înainte până când personalitatea acestui om va fi dezvăluită în întreaga-i splendoare.