Am dus proiectul "OAMENI şi MESERII" acolo unde ambulanţele aduc pacienţi "cu un picior în groapă", acolo unde Moartea pândeşte printre instrumentele medicale, de sub paturi, agăţată de stativele pe care de regulă sunt agăţate perfuzii. Acolo unde Viaţa dă coate să triumfe.
La Unitatea de Primire a Urgenţelor, medicii, asistenţii, registratorii, infirmierii şi brancardierii ştiu un singur lucru: viaţa trebuie salvată şi preţul nu contează. Ceasul din UPU nu funcţionează ca orice ceas, ci după alte coordonate. Într-o săptămână sunt momente în care ai timp să-ţi iei micul dejun, ai timp să aţipeşti 10 minute, însă sunt şi momente în care nu ai timp nici să te duci la toaletă.
Sâmbătă dimineaţă, UPU- SMURD. Medicul urgentist Doina Viziteu este de gardă. "Ce vă supără? Cum e durerea? Unde doare mai tare?", răsună vocea medicului, cu un pronunţat accent ardelenesc. Termină de umplut o fişă de prezentare şi are un moment liber. Abia spre după-amiază UPU începe să se aglomereze, aşa cum se întâmplă de fiecare dată. Noi profităm de momentul liber al medicului pentru a-l "descoase".
O maramureşeancă la Botoşani
La UPU lucrează din 2002, imediat după ce a terminat rezidenţiatul. A făcut Medicina la Iaşi şi cu ochii minţii parcă o şi vedem pe maramureşeanca volubilă, al cărei zâmbet pare permanent. A venit la Botoşani pentru că de aici este soţul ei, pe care îl cunoaşte de 25 de ani. I-a plăcut Botoşaniul de la început, i-au plăcut mult oamenii pentru că sunt mai veseli, mai toleranţi, mai buni, le pasă mai puţin de reguli."Mie chiar mi-a plăcut oraşul şi m-am adaptat bine, nu ştiu dacă el s-ar fi adaptat la fel de bine în Maramureş. Acesta a fost motivul pentru care am şi venit aici. Voi moldovenii sunteţi primitori şi drăguţi, mai petrecăreţi. Acolo oamenii îs mai direcţi, mai disciplinaţi, mai severi. Îmi spun copiii: Mama, tu nu ştii de glumă? Până te prinzi tu....", râde Doina Viziteu.
Dintotdeauna a ştiut că va fi medic, pentru că a învăţat de mică ce înseamnă importanţa vieţii. "Mama mea a fost asistentă medicală şi mi-a plăcut şi îmi place medicina. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, tot Medicina aş face. Şi zic la oricare că este cea mai frumoasă şi mai nobilă meserie. Cunosc o fetiţă care de printr-a unşpea voia să dea la Jandarmerie şi a venit pe aici cu tatăl ei. Şi eu i-am spus: nu este nimic mai nobil decât profesia de medic! Şi acum e studentă la Medicină, în anul V. Cred că cine poate şi mai ales cine poate duce, pentru că are greutăţile ei, este una dintre cele mai frumoase profesii din câte există. Medic de Urgenţă? Cred că a fost o conjunctură, pentru că era o specialitate nouă. Cred că nici nu ştiam bine ce mi-am ales dar ce-mi place mie în meseria asta e că niciodată nu te plictiseşti, întotdeauna apar lucruri noi, înveţi lucruri noi, că nu e acelaşi lucru, bolnavii sunt diferiţi, cazurile sunt diferite şi tu, ca medic, eşti obligat să gândeşti diferit. Meseria asta e ca un puzzle- din ce îţi spune bolnavul că îl doare, cum îl doare, ce simte, ce-a simţit, pui informaţia cap la cap şi construieşti un puzzle, ca să înţelegi ce-l doare. Îmi place, e o chestie antrenantă", rosteşte cu convingere medicul urgentist.
Ce nu-i place? Nu-i plac abuzurile pe care unii pacienţi le fac atunci când cer atenţie exclusivă, când vin cu suferinţe care nu i-au deranjat cu lunile şi dintr-o dată vor să fie trataţi. "Eu nu pot să tratez o boală care îl deranjează de un an de zile, eu am pregătirea de a rezolva o boală care îl deranjează acum. Asta nu-mi place la locul de muncă. Bolnavul caută o ieşire, de regulă, dar noi suntem ieşirea pentru urgenţe", explică Doina Viziteu.
Urgenţa, hotarul dintre viaţă de moarte
"De multe ori da. Mi s-a întâmplat de multe ori, la fel ca şi colegilor mei, să vezi aici hotarul dintre viaţă şi moarte. Să reuşeşti să salvezi oameni care şi acum trăiesc, oameni pe care i-am văzut stopaţi, i-am văzut muriţi, şi apoi au deschis ochii şi erau conştienţi de ceea ce li s-a întâmplat".
Şi atunci urgentiştii sunt cei care întind mâna şi trag omul înapoi spre viaţă. E o viziune prea poetică? Da, crede medicul, pentru că practic- nu chiar mâna. "Când stopează, suferă de o boală gravă, fac un infarct şi-i salvezi- ăştia-s cei mai minunaţi din profesia asta. Din câteva manevre, dacă conjunctura lui e favorabilă, sau vorba soţului meu- se aranjează bine astrele, iese din stop, vorbeşte, te cunoaşte. Astea sunt lucrurile frumoase, minunate, cele care îţi dau putere să mergi mai departe şi puterea să crezi că omul trăieşte pentru că ai fost acolo lângă el şi l-ai salvat", spune Doina Viziteu.Nu i-a contabilizat niciodată pe cei pe care i-a salvat, dar crede că, dacă măcar un pacient din cei salvaţi în Urgenţă şi puşi pe picioare în celelalte secţii ale spitalului trăieşte bine şi se simte bine, e un câştig. Dacă n-ar fi făcut Medicina de urgenţă, ar fi avut şi alte ramuri pe care i-ar fi plăcut să le încerce- neurologia, ginecologia, oftalmologia. În schimb, ştie sigur că Pediatrie n-ar fi făcut şi n-ar face niciodată. "Mă sperie, cred, faptul că cei mici nu ştiu să comunice, că unii sunt mult prea mici pentru o boală gravă, că e tragic dacă li se întâmplă ceva. Cum mi-am crescut copiii? Cu multă dragoste, dar am fost destul de panicoasă, ca toate doctoriţele. Cred că ştiind mai multe lucruri decât alte mame, e mai mare anxietatea să nu li se întâmple ceva copiilor", zâmbeşte medicul urgentist.
Medicina, ca pe front. Dureri profunde, lacrimi şi purici
Se spune că soldaţii ajung la un moment dat la capacitatea de a dormi şi în picioare, dacă e nevoie, şi în noroi, şi în zăpadă, şi atunci iepureşte. Întrebăm dacă e la fel şi în Urgenţe. "Cred că la început e greu, atunci stresul e mare, presiunea psihică e mare şi nu reuşeşti să te odihneşti în gardă. Cu timpul, când experienţa se adună şi eşti sigur că ceea ce ai gândit ai gândit bine, reuşeşti să te odihneşti mai uşor. E vorba de încrederea care vine odată cu experienţa".
Nu va uita niciodată primul pacient care i-a murit în braţe, primul stop cardio- respirator pe care nu a reuşit să-l elimine. "Era un bărbat de 40 şi ceva de ani, foarte tânăr din punctul meu de vedere. L-am resuscitat cu doctoriţa Ţurcanu (Angela Ţurcanu, medic urgentist şi director medical al Spitalului Judeţean Mavromati, n.r.). Am aflat mai târziu că el căzuse pe câmp cu o oră înainte de a fi găsit, de pe bicicletă. A stopat şi am plâns, grozav am plâns. Mi-am dorit să iasă din stop, am sperat să iasă dar nu a ieşit. Şi am plâns şi m-am speriat tare şi de faptul că am plâns. Nu cred că aveam o lună de când eram venită în Urgenţă şi când am ajuns acasă, m-am dus la soţul meu şi i-am spus: dragă, ce mă fac eu dacă plâng la fiecare pe care îl pierd? Şi clar e că o să mai pierdem pacienţi, după cum se arată în serviciul ăsta... M-am întristat şi m-au îndurerat după aceea mulţi mulţi pacienţi care au murit, dar după acel pacient eu nu am mai plâns. Nu că mi-o fost ciudă, ci m-a îndurerat. Când am coborât cu soţia lui şi cu copilaşul de sus, de la Reanimare, în lift, băieţelul m-a întrebat: dar tata meu unde este? Atunci m-a apucat plânsul, am venit în gardă şi nu mă puteam opri. Nu ştiu dacă noi dăm viaţă oamenilor ăştia, ci ei au viaţă, eu aşa cred. Iar noi, dacă Dumnezeu de sus vrea, reuşim să facem ceva pentru ei. Am văzut oameni despre care eram sigură că o să trăiască dar din păcate s-au dus, am văzut şi oameni despre care puteam să jur că o să moară, dar nu au murit. De asta cred că e ceva dincolo de noi. Eu sunt un om religios şi cred că nu putem lucra altfel decât cu Dumnezeu, iar ceea ce reuşim e numai cu voia Lui", oftează doctoriţa.
Bucurii? Dincolo de urgenţele mari, atunci când pacienţii o prind de mână şi-i spun că au fost "dincolo", e bucuria de a găsi boala unui om, de a-i găsi diagnosticul pentru a-l putea direcţiona spre celelalte ramuri ale medicinei. A amestecat însă durerea cu râsul într-o noapte de Revelion, când artificiile luminau cerul, iar girofarul ambulanţei lumina strada, şi apoi curtea Unităţii de Primiri Urgenţe.
"Eram aici la intrare şi am crezut că erau artificii, dar era salvarea cu Puricosul. L-am resuscitat aici, aşa cum era el, plin de păduchi şi de purici, săreau de pe el pe noi, şi în ciuda prognosticului nostru, a ieşit din stop, cel puţin la noi. L-am urcat pe Reanimare, l-am despuricat, l-am despăduchit, l-am spălat, şi a mai trăit vreo două ore. Nu a fost cel mai simpatic lucru pentru toată echipa, dar aşa, în gândurile mele, am zis că trebuie să facem şi pentru el ca şi pentru orice alt om. Dar să ştii că am şi râs când ne-am dat seama că noi resuscitam la miezul nopţii dintre ani, ne-am şi întristat că a murit. În general însă nopţile de sărbători sunt aşa neliniştite. Sărbătorile sunt zbuciumate în Urgenţe- lumea bea, se agită, se ceartă. Eu în meseria asta vreau să fac tot ce pot eu. Nu cred că pot totul, dar în sufletul meu vreau să fac tot ce pot. Altfel, dacă aş avea vreo îndoială că poate aş fi putut mai mult, n-aş putea să trăiesc aşa. De aici îmi vine şi împăcarea", susţine medicul urgentist.
Colegii Doinei Viziteu spun despre ea că are tact pedagogic, că are răbdare cu toată lumea să înveţe, să explice, să detalieze. În "Săptămâna altfel", Medicul urgentist le-a fost îndrumător elevilor de la mai multe unităţi de învăţământ care au fost curioşi să vadă ce se întâmplă la Urgenţe. I-a plimbat prin toate încăperile din UPU, le-a arătat instrumentarul şi a răspuns la toate întrebările."Îmi place, cred că e plăcut să poţi să înveţi pe cineva ceva. Cu mare drag, dacă mă întreabă, le spun. Şi din personal, şi copii. Eu sunt o fire destul de volubilă şi vorbăreaţă şi cred că-i normal să le spunem din ce ştim noi, ca să înţeleagă şi ei. Dar nu mă tentează deloc o carieră didactică, sub nicio formă".
Despre presiunea psihică a urgentistului
Cum îţi păstrezi minţile întregi atunci când îţi dai seama că munca ta înseamnă lupta cu Moartea, pentru ca Viaţa să triumfe? Cum faci faţă presiunii? Din medicina de urgenţă se poate ieşi la pensie cu minţile întregi?
"Cred că trebuie să vrei să ieşi cu capul zdravăn, să ai parte şi de bucurii. Cred că viaţa asta nu e doar muncă, şi asta poate pentru că am o familie minunată şi nişte prieteni extraordinari şi am o viaţă personală bună, echilibrată şi da, cred că dacă poţi echilibra ce este aici şi ce este acasă, poţi ieşi cu mintea limpede. Din familie îmi găsesc resursele, dar sunt un om sociabil, ieşim cu toţii foarte mult, foarte des. Mi-s dragi musafirii, mi-i drag să mă duc în vizită. Nu sunt un om retras, să trăiesc doar cu mine.
Presiunea apare şi atunci când apar pacienţii sau aparţinătorii lor şi pentru un degeţel lovit sunt în stare să treacă şi pentru unul care-şi dă duhul pe pat sau peste altul din care ţâşneşte sângele. Educaţia este foarte importantă, crede Doina Viziteu.
"Poate el nu înţelege că există o anumită gravitate a bolilor. El crede că boala lui, oricare ar fi, e cea mai importantă. Sunt oameni care înţeleg situaţia, nu chiar toţi ţipă şi urlă când vin aici, dar cred mult că această campanie de denigrare a medicilor ne-a făcut mult rău. Pentru că bolnavul vine gata pornit, în ideea că noi nu vrem. Omul nu mai vine cu încredere, crezând că tu eşti de bună- credinţă. Despre asta vorbim: omul trebuie să ştie că tu eşti de bună- credinţă şi să ştie că eu asta pot să fac şi chiar fac. El crede că eu aştept... că ar trebui să facă altceva şi să se ducă în altă parte. Dar să ştii că dacă poţi să comunici cu el, să-i explici ce se întâmplă, înţelege. Însă nu întotdeauna avem timp să le explicăm, aia e problema, explică urgentistul.Despre timp e vorba. Despre timpul pe care îl rupi din viaţa ta pentru a da timp altora, să poată trăi. Despre Viaţa care aici, la Urgenţă, se ia în trântă dreaptă cu Moartea. Iar finalul e cel dat de Dumnezeu, care pe toate le potriveşte cum ştie mai bine. Urgentiştii dau o mână de ajutor şi pentru asta le suntem recunoscători.
