Educaţia din primii şapte ani o datorăm familiei. Acolo învăţăm să fim buni, politicoşi, să ne purtăm frumos. Următorii patru ani, însă, îi datorăm învăţătorilor, cei care deschid în faţa noastră o lume despre care ştim puţine lucruri de acasă şi pe care o cucerim treptat, cu fiecare zi pe care o petrecem alături de ei. Cum le mulţumim pentru ceea ce ştim din clasele primare?

Episodul de astăzi al proiectului "OAMENI ŞI MESERII" este închinat dascălilor de care ne aducem aminte, involuntar poate, atunci când deschidem o carte, atunci când calculăm ceva prin regula de trei simplă, atunci când scriem de mână un mesaj. Îi găsim atât în şcolile "de fiţe", acolo unde părinţii îşi înghesuie copiii, îi găsim şi în şcolile din mediul rural, acolo unde împart ştiinţa la clase simultane- zece elevi de clasa a II-a şi 11 din clasa a IV-a.

Meseria de învăţător s-a schimbat în ultimii ani, luată de valul internetului, a Clasei 0 şi a manualelor alternative şi a caietelor speciale. Cerinţele părinţilor de la învăţători sunt tot mai multe, exigenţa funcţionează de ambele părţi, responsabilităţile sunt majore, iar totul se întâmplă în numele binelui pentru copii, beneficiarii finali ai eforturilor lor. În această luptă în numele copiilor, uităm de multe ori esenţialul: acela că meseria de învăţător este una de menire şi că minunile se pot întâmpla sub ochii noştri, chiar dacă sunt mici. Dar un apel la trecut putem face, pentru că înainte parcă lucrurile erau mai simple şi mai frumoase, iar încrîncenarea lipsea.

Eroina episodului de astăzi este Doamna Florica Grigore, un dascăl care nici nu mai ştie în faţa câtor generaţii de copii a deschis lumea. La 80 de ani, Doamna Florica Grigore este mulţumită de viaţă, este mulţumită de cariera ei şi de familia ei. Zâmbetul ei emană atâta linişte şi atâta calm încât ai senzaţia că în spatele-i se întinde, cât vezi cu ochii, o armată de îngeri păzitori. Dar primul înger e soţul ei. Viorel Grigore a fost tot învăţător şi, în prima zi de Crăciun a anului trecut, a plecat acolo, Sus, cel mai probabil cu o misiune la fel de înălţătoare ca întreaga lui viaţă.

Viaţa de învăţător, cu bune şi cu rele

56 de ani au fost împreună şi au împărţit bune şi rele, de la creşterea celor trei copii la o meserie în care şi-au pus tot sufletul şi şi-au investit toate resursele. S-au cunoscut când amândoi erau liceeni la Dorohoi, el la Liceul Teoretic "Grigore Ghica", iar ea la Liceul Pedagogic.

"Pe atunci, lumea era mai romantică şi mergeam la serenade, chiar şi la profesori. Era la modă atunci un cântec foarte plăcut, "Liliacul", cred că aş mai putea să-l cânt şi acum. El era foarte serios şi de obicei la sfârşit de săptămână el mergea acasă, dar după ce ne-am cunoscut ne-am mai întâlnit pe la serate", îşi aminteşte Doamna. S-au plăcut, însă la terminarea liceului, soarta i-a despărţit, ea a devenit învăţătoare la Văculeşti şi el la Oroftiana. După ceva timp, s-au reîntâlnit şi au decis că ar fi bine să formeze o familie. 14 ani au rămas la Oroftiana, până când s-a pus problema studiilor copiilor, astfel că întreaga familie Grigore, inclusiv cei trei băieţi, au venit la Botoşani.

Cei doi învăţători au dat concurs pentru a obţine posturi la şcoli din municipiu. "Erau cinci posturi pe Botoşani şi ca de obicei, soţul meu a luat locul întâi, iar eu locul trei. Erau puţine posturi, el a ajuns la Şcoala 7, acolo unde de altfel a predat tot timpul până la pensie, iar eu un an am funcţionat la Casa de Copii, după care eu am ajuns la Pedagogic. Cinci ani am stat la Pedagogic, pentru că băieţii erau de acum mari, făceau trăznăi, iar eu aveam ore şi de dimineaţă şi de după-amiază. Aşa că am făcut cerere de transfer şi am venit la Şcoala 12, unde am stat mai bine de 20 de ani. Eu m-am pensionat cu un an înaintea lui şi tare rău mi-a părut. Stăteam acasă şi călcam cămăşi, pantaloni şi plângeam că nu mai am treabă la şcoală. Când s-a pensionat şi soţul meu, vorbeam mult, aveam în casă o grămadă de caiete, tabele cu note, fotografii. Ţinea mult la toate amintirile astea. Am avut o meserie frumoasă, nu cred că aş fi putut face altceva, cel puţin nu în sănătate, sub nicio formă. Chiar dacă copiii făceau injecţii, eu îi ţineam la piept şi îi încurajam, dar nu mă uitam, îmi era frică. Nu pot să văd sânge, durere... În schimb, de când eram mică mă jucam de-a învăţătoarea şi nu ştiam dacă am să pot să fiu învăţătoare pentru că nu era Liceu Pedagogic la Dorohoi şi mă gândeam că o să mă duc un liceu de unde urma să ies contabilă. Şi cu doi ani înainte să ajung la liceu, s-a înfiinţat Liceul Pedagogic de la Dorohoi", povesteşte Doamna Grigore.

Despre copiii de la şcoală

Cum funcţionează mintea unui învăţător atunci când se găseşte în faţa a 30- 40 de copii, 30- 40 de perechi de ochi înlăcrimaţi, ai copiilor pe care mămicile i-au adus la şcoală, în clasa I, "să înveţe carte"? Cum poate un învăţător să-şi împartă sufletul atâtor copii, pentru că până la urmă, despre asta este vorba: de a dărui sufletul tău micuţilor de care eşti responsabil.

"Cred că, atunci, învăţământul era mai uşor. Acum sunt alte generaţii de copii, alte cerinţe, alte opţiuni, alte dificultăţi. Mă duc la nepoţii mei la şcoală şi văd ce se întâmplă, de aceea spun... Parcă era mai uşor atunci. Nu pot să faci într-o oră ceea ce făceam noi la 40 de copii atunci. Copiii sunt mai agitaţi, ştiu mai multe pentru că au internet la dispoziţie. Atunci copiii stăteau cu gura căscată la tine şi te fixau oriunde te-ai fi dus. Erai singura lor sursă de cunoştinţe. Acum copiii nu mai sunt aşa atenţi, se întorc la colegii din spate, vorbesc cu vecinii de bancă. E mai greu şi pentru copii, pentru că înainte ieşeai din clasă cu lecţia învăţată, măcar scheletul lecţiei. Acum, cu atâtea manuale... Înainte, obrăznicia copiilor era altfel. După ce m-am căsătorit, eram la Oroftiana şi eram vicepreşedinte la Sfatul Popular şi mă chemau să semnez acte. Atunci predam la simultan şi îl puneam pe cel mai bun din clasă să supravegheze clasa, să-i scoată pe copii la tablă şi să lucreze. Nici în pauză nu ieşeau, lucrau la clasă şi erau cuminţi. Rezultatele se vedeau direct, copiii avansau vizibil. Acum copiilor li se pare că ştiu tot, nici nu termini de spus ce ai de spus sau de explicat...".

Cele mai dificile momente? Cele de la finalul clasei a IV-a, atunci când micuţii se transformaseră în aproape- adolescenţi şi urmau să treacă la gimnaziu, sub îndrumarea dirigintelui şi a profesorilor. "Chiar îmi părea foarte rău, pentru că eram ataşată de ei, erau formaţi deja şi simţeam că mă doare inima când ne despărţeam. Dar mai veneau buluc în clasa mea, chiar dacă erau de acum într-a V-a. Îmi aduc aminte că plecasem de la Pedagogic şi a trebuit să mă duc o dată să-mi iau nişte acte şi am trecut să-mi văd foştii elevi. De unde erau ei adunaţi în jurul catedrei, cu dirigintele lor, dintr-o dată au făcut cerc în jurul meu şi a rămas bietul profesor singur. Mi-am iubit elevii şi ei m-au iubit pe mine. Tot la Pedagogic când predam, mulţi dintre copii stăteau la casele din zona respectivă şi îmi aduceau flori din grădinile lor. Se înşirau la catedră şi voiau toţi pupaţi, veneam acasă cu braţele pline de flori. Ştiam că îmi aduc flori ca să-i pup şi mă bucuram că erau ataşaţi de mine", rememorează Doamna Învăţătoare.

În oglindă

La fel şi Domnul Învăţător ajungea acasă cu geanta plină de flori, mai ales primăvara, când la poarta Şcolii 7 veneau femeile cu ghiocei. Zeci de bucheţele de ghiocei străjuiau catedra până la finalul orelor şi copiilor le era drag să vadă cum Domnul Învăţător strângea bucheţel cu bucheţel şi le lua pe toate acasă. De 1 martie, costumul Domnului Învăţător devenea uniformă de general, atât de multe erau mărţişoarele care-i erau oferite şi care formau o platoşă colorată pe care Domnul o purta cu plăcere. Elevii lui, chiar şi cei neastâmpăraţi, erau fascinaţi de poveştile Domnului şi ar fi stat ore întregi să-l asculte.

Era sărbătoare în clasă atunci când era ora de teatru sau de muzică, iar din pick-up-ul din colţul clasei răzbăteau piese de teatru sau fragmente de opere clasice. Când copiii au aflat povestea vieţii lui Ciprian Porumbescu şi au ascultat "Balada", ochii lor s-au umplut de lacrimi, într-atât de impresionaţi erau de destinul crud al compozitorului şi violonistului. În schimb, se bucurau nespus atunci când ascultau Rapsodia Română a lui Enescu şi vedeau cu ochii minţii fete în costum popular dansând pe o câmpie, pentru că asta era imaginea pe care le-o întipărea Învăţătorul...

Un om complet, cu o cultură generală bogată, care avea explicaţii pentru orice şi care cu drag le oferea copiilor. Cât despre orele de istorie, de nu s-ar mai fi terminat niciodată pentru că aşa frumos le povestea Învăţătorul despre daci şi romani, despre Ştefan cel Mare şi Tudor Vladimirescu până în zilele celui De-al doilea Război Mondial, când amintirile lui de copil se împleteau cu manualul. Şi atunci elevii vedeau, tot cu ochii minţii, pe Domnul Învăţător mic, fugind din calea războiului. Copiii citeau mult pentru că poveştile Învăţătorului trebuiau să aibă o continuare. Iar matematica... floare la ureche.

Cum să nu-i iubeşti pe aceşti învăţători? Dar învăţătorii de astăzi sunt oare la fel de iubiţi? "Am o prietenă, profesoară de franceză, care îmi spunea că abia aşteaptă pensia că nu mai poate. Copiii vin beţi la clasă, fac gălăgie, impun profesorului ce notă să le pună. Cei mici sunt mai aiuriţi, dar nu fac răutăţi. Poveştile foştilor mei colegi mă sperie şi mă tem că există o problemă cu educaţia de acasă. Societatea te schimbă mult, nu ştiu de ce românii au devenit atât de răutăcioşi, invidioşi, pârâcioşi. Înainte exista repect şi mai ales la ţară. Când părintele aducea copilul la şcoală, îi spunea: să-ţi respecţi dascălul pentru că uite ce facem noi ca să te ţinem în şcoală. Şi era respect şi bună-cuviinţă", îşi aminteşte Doamna Învăţătoare.

Iar copiii au iubit-o, au iubit-o şi părinţii elevilor şi nu se întâmplă niciodată ca, pe drum spre piaţă, să nu se întâlnească ori cu vreun fost elev, ori cu vreun părinte a unui fost elev. Pe toţi îi ţine minte, le ţine minte numele. Sfatul unui învăţător pentru învăţătorii de astăzi I-au trecut sute de elevi prin mână, a împărţit cu soţul ei programe şi lecţii, au adunat bucurii şi împreună au dat deoparte necazurile. Iar acum este în măsură să ofere o altă lecţie, adresată de această dată învăţătorilor de astăzi.

"Ei trebuie să se gândească la faptul că sunt părinţii de la şcoală şi, cum părinţii adevăraţi sunt atât de ocupaţi în aceste zile, trebuie să le ofere elevilor ceea ce le lipseşte: afecţiune pe lângă cunoştinţe, să aibă grijă în aceeaşi măsură de toţi copiii, şi cei mai buni şi cei mai puţini buni. Copiii nu trebuie speriaţi, nu trebuie chinuiţi, iar mai târziu trebuie să-şi aducă aminte mai târziu de ceea ce a fost frumos la şcoală şi să-şi amintească cu drag de învăţătorii lor, de apropierea de ei. Cât despre părinţii copiilor, le spun că trebuie să lase deoparte necazurile de la muncă şi să se gândească la faptul că elevul, copilul lor, rămâne cu o amprentă toată viaţa. Dacă a fost certat pe nedrept, dacă a fost lovit pe nedrept, copilul nu va uita. Va uita ce a fost bine, nu ce a fost rău. Viitorul copiilor este în mâna adulţilor, asta nu trebuie să se uite", spune Doamna Florica Grigore.

Cât despre meseria de dascăl, ştie că nu toată lumea o poate face, nu toată lumea poate obţine satisfacţii din această meserie şi că e nevoie de fii un anume fel de om să o poţi face cu succes, să ai rezultate şi să o iubeşti. Să fii conştient de menirea ta, de faptul că trebuie să te iroseşti în faţa copiilor pentru ca ei să adune fărâmele de suflet pe care îl împarţi, fărâmele de cunoştinţe, să le unească şi să le folosească, devenind astfel oameni.

"Copiii nu trebuie să se teamă de tine, să nu fie în contradicţie cu ideile tale. Să nu se temi să dai dreptate copiilor atunci când au argumente. Am avut o viaţă frumoasă şi am amintiri extraordinare. Uneori nu dorm noaptea şi îmi amintesc de elevii mei, de întâmplările cu ei. Nu am uitat...Uit ce caut în frigider, dar despre copiii mei nu uit", spune zâmbind Florica Grigore.

Florica şi Viorel Grigore, un "întreg" în viaţă şi în carieră, un întreg dedicat copiilor de acasă şi copiilor de la şcoală şi nu avem niciun moment senzaţia că ar fi făcut diferenţe. Astfel de învăţători ne-am dori şi pentru copiii noştri. Unii dintre noi chiar au norocul de a-şi vedea copiii dezvoltându-se sub mâna unui dascăl, sporindu-şi cunoştinţele, devenind pui de "oameni", în adevăratul sens al cuvântului. Alţii poate nu sunt la fel de norocoşi, dar au răbdare şi aşteaptă momentul în care copiii lor îşi vor lua zborul, pe aripi de carte.

Dascălilor, cu dragoste, pentru că dragoste primim. Dragostea de carte.

Citeste si VIOREL GRIGORE - Mintea nu are nevoie de talpi pentru a zbura!