Proiectul "Oameni ÅŸi meserii" a ajuns în lumea părinÅ£ilor de meserie, aÅŸa cum îi numim pe asistenÅ£ii maternali. Sunt acei oameni care au deschis uÅŸa casei lor unor copii ce nu sunt carne din carnea lor ÅŸi nici sânge din sângele lor. Sunt acei oameni care au pus la dispoziÅ£ia acelor copii tot ce au: casă, masă, pat, dar mai ales dragoste, grijă, înÅ£elegere, astfel încât cei mici să nu simtă că soarta i-a despărÅ£it de părinÅ£ii biologici.
Sunt angajaÅ£i ai DirecÅ£iei Generale pentru Asistenţă Socială ÅŸi ProtecÅ£ie a Copilului ÅŸi reprezintă una dintre variantele de plasament a copiilor abandonaÅ£i de părinÅ£i sau orfani. Anterior angajării, trebuie să urmeze cursuri de specializare în această meserie.
Nadia Săvinescu ÅŸi Tiberiu Voroneanu sunt doi dintre asistenÅ£ii maternali botoşăneni care au făcut toate aceste lucruri ÅŸi mult pe deasupra. Åži-au deschis inimile ÅŸi au primit în ele sufleÅ£ele de copii care cresc acum sub ocrotirea lor.
Nadia avea 19 ani când a devenit asistent maternal, ulterior ÅŸi mama ei alegând această cale. LocuieÅŸte la CurteÅŸti, într-o casă mare, alături de o familie numeroasă, cu drag de copii. Ei bine, acei copii nu s-au ales doar cu o mamă care să le poarte de grijă ci cu o întreagă familie, cu bunici, mătuÅŸi, unchi, veriÅŸori ÅŸi aÅŸa mai departe. Între timp, mama s-a pensionat, dar a rămas un sprijin necondiÅ£ionat pentru "mama Nadia".
"Eu nu consider că e vorba de un serviciu ÅŸi atât, stai opt ore ÅŸi apoi pleci acasă liniÅŸtit. Aici pui suflet, îÅ£i pui la dispoziÅ£ie toată familia, ÅŸi sentimentele lor în acelaÅŸi timp. Dacă tu eÅŸti făcut pentru aÅŸa ceva, eÅŸti făcut ÅŸi gata, dar familia ar putea să nu fie la fel de deschisă la ideea asta. Un copil are nevoie de iubire, de protecÅ£ie, de asistenţă medicală, de educaÅ£ie, de îngrijire, de tot ÅŸi trebuie să fii în stare de aÅŸa ceva non-stop. Am devenit asistent maternal în 1999 ÅŸi până acum am avut în casă 14 copii, incluzându-i ÅŸi pe cei doi pe care îi cresc acum. Åži nu că erau copiii mei sau copiii mamei, toÅ£i erau ai noÅŸtri, toÅ£i participam la creÅŸterea lor ÅŸi nu am făcut diferenÅ£e între copilul meu ÅŸi ceilalÅ£i copii din familie. Asta deÅŸi fiecare este diferit, are nevoi diferite, fiecare este special în felul lui. Dacă îl pupi pe unul, trebuie să-l pupi ÅŸi pe celălalt, să nu faci diferenÅ£e între ei, să creadă cumva unul că îl iubeÅŸti mai mult pe celălalt", povesteÅŸte Nadia.În ultimii ÅŸase ani, copiii pe care i-a primit spre creÅŸtere erau mititei, însă a avut ÅŸi copii mai mari, adolescenÅ£i, pe care i-a îndrumat aÅŸa cum trebuie. Åži au fost fericiÅ£i, ÅŸi au iubit-o pe mama Nadia, altfel de ce ar mai suna-o acum, să-i povestească ce-au mai făcut, ce-au mai realizat. O sună ÅŸi părinÅ£ii adoptivi ai copiilor pe care i-a ridicat până la o anumită vârstă, să-i mulÅ£umească pentru educaÅ£ia pe care le-a dat-o micuÅ£ilor, pentru grija cu care i-a crescut ÅŸi dragostea pe care le-a oferit-o.
"Vara asta a venit un băieÅ£el, de fapt băieÅ£oi, că are 26 de ani, care a stat la noi până când a împlinit 18 ani, ÅŸi a fost cu fratele lui în vizită. Amândoi lucrează, s-au pus pe picioare, le merge bine. Am un copil în Anglia, adoptat acolo de mult timp, care mă sună constant. Recent m-a sunat să-i explic cum se fac clătitele, pentru mine înseamnă mult lucrurile astea, înseamnă că au fost mulÅ£umiÅ£i de ceea ce am făcut pentru ei".
Educaţie pentru viaţă, de la mama Nadia
Åži a făcut destule, i-a învăţat pe copiii ei regulile de bază ale convieÅ£uirii într-o familie: că patul se strânge după ce te trezeÅŸti, că nu-i ruÅŸine să dai cu mătura ÅŸi nici să ÅŸtergi praful, că banul are valoare ÅŸi trebuie s-o înveÅ£i, ca sa te poÅ£i descurca în viaţă, să nu-Å£i mănânce câinii din traistă.
"Am fost la cumpărături împreună, cu toate familia, le-am dat bani de cheltuială ÅŸi i-am urmărit cum îi cheltuie. Ce am făcut pentru copilul meu, pentru nepoÅ£ii mei, exact acelaÅŸi lucru l-am făcut ÅŸi pentru copiii mei. Ei sunt toÅ£i foarte uniÅ£i, au crescut împreună".
Sigur că au crescut cu toÅ£ii împreună dacă fiica Nadiei, de acuÅŸ 17 ani, s-a născut într-o familie în care deja apăruse un copil din plasament. Åži aÅŸa de frumos s-au legat toate treburile ÅŸi aÅŸa de bine a fost, încât numai Dumnezeu le-a aranjat aÅŸa, crede ÅŸi acum Nadia. Åži acum punem o pauză ÅŸi ne imaginăm traiul unei familii numeroase, într-o casă la Å£ară, acolo unde copiii pot vedea ce înseamnă laptele proaspăt muls de la o văcuţă, pot fugări o găină sau pot fugi de un curcan, se pot căţăra prin copaci după fructe, se pot arunca într-o movilă de iarbă proaspăt cosită ÅŸi să-ÅŸi umple plămânii cu mirosul verde- crud al naturii. Åži al fericirii. Este imaginea cea mai potrivită traiului idilic, după care trăitorii la bloc au râvnit măcar în secret. Copiii Nadiei au avut parte de toate astea, Gabi ÅŸi Ioana fiind cei care beneficiază acum de dragostea familiei."Am fost ÅŸi în concedii cu ei, prima dată cu căruÅ£ul pe tren, în anul următor cu maÅŸina. Au fost clipe minunate, ne-a fost bine împreună". Nici măcar problemele de sănătate nu le-au fisurat legătura, chit că Nadia a umblat prin spitale, dispusă să facă orice pentru sănătatea copiilor pe care îi avea în grijă. Åži a făcut, astfel că medicii care monitorizează starea de sănătate a copiilor s-au mirat de cât de bine s-au dezvoltat având în vedere condiÅ£ia lor- boli cronice, cauzate de consumul de alcool al mamei biologice în timpul sarcinii ÅŸi nu numai.
Despre primul concediu din viaÅ£a ei de salariat, Nadia povesteÅŸte cu lacrimi în ochi pentru că nu a venit la cerere ci în urma despărÅ£irii de copii. "Cei doi au fost luaÅ£i în adopÅ£ie ÅŸi noi am rămas fără. A fost un moment foarte greu pentru noi, dar ÅŸtiam că la asta se va ajunge, pentru asta fuseserăm pregătiÅ£i. Dar oricât de bine ai fi pregătit, parcă nu primeÅŸti o asemenea veste cu inima împăcată, tot îÅ£i faci griji. A fost dramatic, soÅ£ul meu a plâns ca un copil. ÅžtiÅ£i, nu e bine să te vadă copiii plângând pentru că automat îÅŸi fac griji. Pe băieÅ£el îl luasem de la 14 zile ÅŸi pe fetiţă de la 9 luni. Încă atunci când l-am luat pe băieÅ£el, mi s-a spus că are 14 zile. Eu am întrebat: 14 zile de când e la DirecÅ£ie? Nu, 14 zile de când s-a născut. Când l-am luat, am văzut că avea mâini, avea picioare, până mi-au făcut fiÅŸa medicală eu deja spusesem "Da". Mi-era teamă dar mi-am zis: trebuie să mă descurc, altfel ce face copilul ăsta aÅŸa mic? Ei, când au plecat de la mine, băieÅ£elul avea 3 ani ÅŸi cinci luni, iar fetiÅ£a- 5 ani ÅŸi o lună. E greu, ca ÅŸi cum s-ar rupe o parte din tine. Nu ÅŸtiu dacă vă puteÅ£i imagina. Erau ca ÅŸi copiii mei, numai că nu-i născusem eu. Pe băieÅ£elul pe care îl am acum, l-am luat de la 9 luni ÅŸi ÅŸtiam că are probleme la inimă plus alergie la lactoză. Acum e un copil minunat! E deÅŸtept, e sănătos. Când mi-a spus doctoriÅ£a că e în stare perfectă de sănătate, mi s-a făcut inima uriaşă, mi-am zis că am făcut un lucru bun".
Casa cu ÅŸase copii
Tiberiu Voroneanu ÅŸi soÅ£ia lui, Doina, împart cinci copii! Trei ai lui ÅŸi doi ai soÅ£iei pentru că amândoi sunt asistenÅ£i maternali.
"Am trei fete, cu vârste de 4, 6 ÅŸi 7, Mădălina, Elena ÅŸi Miruna, deci mergem la grădiniţă, la grupa 0 ÅŸi la clasa I. Facem de toate, ÅŸi bastonaÅŸe ÅŸi cifre, ÅŸi litere. SoÅ£ia are ÅŸi ea în grijă tot fetiÅ£e, două la număr, de 8 ÅŸi de 10 ani, deci avem toate generaÅ£iile. În total, cu tot cu ai soÅ£iei, în casa noastră au crescut 11 copii", râde Tiberiu Voroneanu, un asistent maternal mucalit, ce-ÅŸi ascunde necazul în spatele unui zâmbet ÅŸi glumeÅŸte aÅŸa de serios încât doar râsul din ochi face diferenÅ£a între vorbe.
De ce cazul familiei Voroneanu e mai special? Pentru că alături de ei a rămas unul dintre primii copii pe care i-au luat în plasament, dar de care nu s-au mai despărÅ£it. "Are 25 de ani, dar e bolnăvioară ÅŸi am decis că nu putem să o alungăm când a împlinit 18 ani aÅŸa că am păstrat-o în familie. Merge oriunde cu mine, acum am lăsat-o într-un birou cu doamnele dar nu pot s-o las mult acolo. Despre meseria asta eu nu pot vorbi pentru că nu cred că e o meserie, cred că e mai mult vocaÅ£ie. AÅŸa că putem povesti despre vocaÅ£ia de a fi părinte sau asistent maternal", explică Tiberiu Voroneanu.Credem că acest gest spune multe despre sufletul unui asistent maternal. Familia Voroneanu locuieÅŸte la Stăuceni ÅŸi, deÅŸi nu are animale în curte, oferă copiilor tot ce le trebuie, de la scrânciob ÅŸi tobogan până la frumuseÅ£ea aerului curat. O casă mare, livadă, spaÅ£iu suficient pentru copii să crească frumos. "Pe ultimele fetiÅ£e le am de doi ani, în august s-au împlinit. Sunt două surioare ÅŸi Mădălina a venit la noi în 2010. Surorile au avut o poveste tristă, dar recuperăm împreună. Mama le-a plecat de acasă, tatăl ÅŸi bunicii nu erau capabili să se ocupe de ele, aÅŸa că au intervenit instituÅ£iile statului ÅŸi le-au adus la noi. Cel mai mic copil pe care l-am avut a avut nouă luni, o fetiţă. Mi-au luat-o înapoi părinÅ£ii biologici, ÅŸi-au dat seama că sunt părinÅ£i. Nu vă mai zic că a trebuit să dau înapoi alocaÅ£ia pe motiv că fetiÅ£a a stat la noi 26 de zile ÅŸi nu o lună, aÅŸa că a fost folos necuvenit. Ei, dar ăsta-i alt subiect, copiii nu sunt vinovaÅ£i", spune Tiberiu Voroneanu.
PărinÅ£ii Voroneanu ÅŸi-au crescut propriii copii, trei la număr, pe care i-au lăsat să plece în lume ÅŸi să-i facă mândri. Când au plecat, casa a rămas goală ÅŸi ei nu s-au putut obiÅŸnui cu ideea. "Mai întâi soÅ£ia a devenit asistent maternal, în 2000, apoi ÅŸi eu, din 2001. Am ÅŸtiut în ce ne băgăm, eu mai mult că văzusem cum se desfăşoară treburile la soÅ£ie, cel puÅ£in legal. Sufletesc? Asta e altă problemă. Trebuie să ai suflet, trebuie să pui suflet. Copiii ne spun "mama" ÅŸi "tata", un singur băiat ne-a spus Nana ÅŸi Nanu. Mi s-a părut corect ca în momentul în care au putut să înÅ£eleagă, să le spunem că noi nu suntem părinÅ£ii adevăraÅ£i, că noi avem grijă de ei să-i facem mari, cât vor sta la noi. Unii îÅŸi mai amintesc părinÅ£ii adevăraÅ£i, alÅ£ii au crescut cu ideea că noi suntem părinÅ£ii- erau micuÅ£i când i-am primit".
Ar fi putut să se bucure de pensie liniÅŸtit, pentru că a lucrat la Căi Ferate ÅŸi se putea pensiona mai devreme decât ceilalÅ£i. Dar nu a ales calea simplă, ci calea care să-i Å£ină sufletul cald. Åži mintea ocupată, pentru că nu-i uÅŸor deloc. "E o meserie în care nu ÅŸtii dacă mâine îi vei mai avea pe aceiaÅŸi copii sau se vor schimba, îÅ£i pleacă unul în centru de plasament, la părinÅ£ii naturali sau în familia adoptatoare. Pentru mine ar fi o traumă să se întâmple aÅŸa ceva".
Ce e ciudat în cazul asistenÅ£ilor maternali este legea care le guvernează meseria ÅŸi care acordă un salariu la primul copil, apoi la al doilea copil salariul se măreÅŸte uÅŸor, însă la al treilea copil nu se mai întâmplă nimic pentru că nu e prevăzută în lege o asemenea situaÅ£ie. Ca ÅŸi cum ce Å£i-e doi copii, ce Å£i-e trei?
Un genunchi zdrelit, o bulină neagră
Micile accidente din viaÅ£a unui copil sunt frecvente ÅŸi inevitabile. Cad, îÅŸi zdrelesc genunchii, se lovesc. Orice părinte a trecut prin asta, a trecut prin păţania vizitei la UrgenÅ£e ÅŸi au fost martori atunci când copilul ieÅŸea pe uşă, purtător de ghips. Pentru un asistent maternal, responsabilitatea e de două ori mai mare, grija e de două ori mai mare. "E vorba ÅŸi de responsabilitatea legală, Å£i se poate reproÅŸa că nu ai fost suficient de atent. Trebuie să îngrijeÅŸti copiii ca la carte, dacă li se întâmplă ceva, ar fi greu. Orice ai face, oricât i-ai supraveghea, se poate întâmpla un eveniment nefericit ÅŸi dacă se întâmplă, vinovaÅ£i suntem noi, asistenÅ£ii, asta-i clar! SiguranÅ£a lor e esenÅ£ială! Mai ies în curte, mai fac un pic de treabă ÅŸi tot mă uit după ele să nu păţească ceva. Avem o curte mare, le-am pus jucării, dar mă gândesc: dacă se întâmplă să cadă vreuna? S-au mai lovit, ba la bara, ba la scrânciob, dar nici nu poÅ£i să-i legi pe copii în lanÅ£uri ca să-i Å£ii în siguranţă. Trebuie să-i laÅŸi să trăiască, să le dai un pic de libertate", spune Tiberiu Voroneanu. Åži glumeÅŸte: "Copiii mei mergeau singuri la ÅŸcoală, se descurcau singuri. Pe fetiÅ£e le duc la ÅŸcoală cu maÅŸina".
De acord este ÅŸi Nadia Săvinescu. "Îi toci în fiecare zi la cap să aibă grijă de ei, să nu se lovească, dar nu poÅ£i să-i supraveghezi non-stop, tot cu ochii pe ei. Trebuie să fie învăţaÅ£i să fie responsabili". Cert este că amândoi pot fi caracterizaÅ£i drept psihologi pediatri fără patalama, profesori, educatori, instructori, pentru că au învăţat să răspundă curiozităţilor copiilor pe care îi au în grijă, indiferent de natura curiozităţilor lor.Ca "părinte" de meserie, urmezi toÅ£i paÅŸii pe care îi face un părinte biologic. Primul râs adevărat, primele silabe, primii paÅŸi. Åži nu sunt mai puÅ£in emoÅ£ionante, chiar dacă, repetăm, nu e vorba de sânge din sângele lor. Cum au fost primii paÅŸi ai copiilor crescuÅ£i de asistenÅ£ii maternali? "Am sărit toÅ£i în picioare: MERGE! E ca un fluture care începe să zboare. Perioada de când e mic până la momentul la care ÅŸtie să vorbescă, să-Å£i spună ce-l doare, e dificilă. Te doare sufletul când vezi că plânge ÅŸi nu poate să-Å£i spună de ce. Cu Gabi am stat internată în spital mult timp, răcea foarte des, a fost tare bolnăvicios", povesteÅŸte Nadia.
Copilul încredinÅ£at unui asistent maternal are parte de susÅ£inerea întregii familii, ne spun Nadia Săvinescu ÅŸi Tiberiu Voroneanu. Chiar dacă copiii lui sunt mari, realizaÅ£i, ba chiar are ÅŸi nepoÅ£i, domnul Tiberiu povesteÅŸte mândru că fetiÅ£ele sunt alintate de întreaga familie, atunci când se adună în casa de la Stăuceni. "Când vine băiatul care stă în BotoÅŸani, le scoatem la plimbare cu maÅŸinile, venim în oraÅŸ, le plimbăm peste tot"
La fel se întâmplă ÅŸi în familia Nadiei. "Îmi aduc aminte că nepoÅ£ica mea îÅŸi dorea foarte mult un căţel. Atunci, fiica mea i-a propus să meargă cu noi la Centrul în care era Gabi, înainte să ajungă la noi în familie. Åži l-am văzut pe Gabi în pătuÅ£, cu sticluÅ£a de lapte susÅ£inută de o pernă. Atunci fiica mea i-a spus nepoatei: vezi, unii copii îÅŸi doresc doar să fie Å£inuÅ£i în braÅ£e sau măcar să existe cineva care să le Å£ină sticluÅ£a de lapte. A fost o lecÅ£ie de viaţă pe care fiica mea a oferit-o fără să ÅŸtie".Nadia Săvinescu ÅŸi Tiberiu Voroneanu se grăbesc la copiii lor, nu au timp să mai stea la poveÅŸti, deÅŸi ar fi interminabile. Fiecare gest al micuÅ£ilor ar merita povestit, fiecare lucru mic pe care îl reuÅŸesc ar merita măcar menÅ£ionat, fiecare îmbrăţiÅŸare ÅŸi fiecare pup aruncat pe obraz din fugă merită notat undeva. Pentru că sunt micile dovezi de dragoste pe care copiii le oferă din suflet, atunci când se simt în siguranţă. Primesc în schimb afecÅ£iune nelimitată de la oameni care au decis că au suficientă dragoste pentru a o împărÅ£i ÅŸi celor care nu au avut norocul de a creÅŸte frumos în propriile familii.
Cu siguranţă, nu toţi asistenţii maternali sunt la fel, dar celor care au suflete frumoase, le mulţumim pentru asta!
