"Dacă mecanica ar fi evoluat în acelaşi ritm cu electronica, acum am ţine un tractor pe palmă şi cu toate astea ar putea face toate operaţiile pe care le face acum un tractor cu roata mai mare decât noi". Nu noi spunem asta, ci Dumitru Şpaiuc, personajul principal al ediţiei de astăzi a proiectului "Oameni şi meserii".
Îl găsim pe domnul Mitică în atelierul lui de depanator, înconjurat de tot felul de aparate, din care recunoaştem doar monitoare de computer, televizoare de tip vechi, un cuptor cu microunde. Cutii şi cutiuţe, pline cu plăci, cabluri de toate felurile, unele atârnate pe pereţi, la îndemâna meseriaşului, aparat de măsură, pistol de lipit şi un soi de lanternă din mai multe beculeţe, prinsă pe o coroniţă ce se pune pe cap, alimentată la curent. Miroase a sacâz, a lipitură, a circuite, iar domnul Mitică are pe bancul de lucru un aparat."E un robot ce lipeşte prelata la camioanele mari. Îmbină masele plastice, are aici o rezistenţă, o suflantă cu aer cald şi un senzor de temperatură care prescrie la cât trebuie- dacă temperatura e prea mare, arde, dacă e prea mică- nu lipeşte. Nu-i prima oară când ajunge la mine, îi repar rezistenţa, curăţ termosuflanta, mai are un dispozitiv care se deplasează pe lungimea prelatei şi care trebuie să aibă un avans constant".
Autodidact, pasionat, răbdător
Nu a făcut electronică în şcoală, e specializat în strungărie, dar a învăţat singur- singurel cum se repară electronicele.
"Să nu vă gândiţi că din depanatorii care mai sunt prin târg are vreunul calificare. Suntem câţiva dar s-au apucat de treaba asta ca hobby şi au continuat. Nu e o meserie tocmai rentabilă, dar se trăieşte din asta. Eu m-am apucat de treaba asta în '85. Atunci am făcut un curs de calificare la Casa Tineretului, de reparaţii radio- TV. Apoi am lucrat la Metrologie la Fabrica de Cauciuc (Întreprinderea de Articole Tehnice din Cauciuc – IATC Botoșani, care în prezent nici nu mai există, pe o porțiune din terenul ocupat în trecut existând acum un hipermarket, n.r.), la reparaţii automatizări- electronice încă vreo câţiva ani, până când s-a închis, apoi în atelier, am tot mers pe traseu la domiciliul clientului şi până la urmă mi-am deschis atelier şi robotesc aici. M-am tot mutat dintr-un loc în altul până m-am mutat aici. La clienţi mă duceam ori cu maşina, ori pe jos. Am fost şi la ţară, cel puţin în zona în care stau eu. Mă duceam la părinţi şi când mă vedeau vecinii, îşi aduceau aminte că mai au câte ceva de reparat şi mă chemau. Componente se găsesc, documentaţiile le iau de pe internet, învăţ tot timpul. Am învăţat, am mai avut revistele alea tehnice de pe vremuri. Când te loveşti de diverse chestii, le înveţi pe toate", spune Dumitru Şpaiuc.
Primul televizor pe care l-a văzut era din 1958 şi aparţinea unui vecin. Era cu lămpi şi la el au văzut bărbaţii din sat Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic, din 1970."Nu era curent în sat şi îl duceau la moară, îl puneau la generator şi mergea. Am avut şi noi echipa noastră, cu Dembrovschi, Dumitrache, Lucescu, Dobrin- dar el nu a jucat, supărase el pe cineva. Era "groapa cu lei" din Guadalajara. Angelo Niculescu era atunci antrenor. Cum am prins microbul cu electronica, îl am şi pe cel cu fotbalul. După aia televizorul ăla a ajuns la mine".
Aşa că, de la televizoare şi aparate de radio, a ajuns să repare orice are circuite. Inclusiv TV led-uri, monitoare, laptopuri- dacă defecţiunea nu e de software, calculatoare. Compară calculatoarele de azi cu cele vechi, care memorau datele pe cartele. Aşa am ajuns şi la comparaţia dintre mecanică şi electronică.
Primul obiect pe care l-a reparat a fost un aparat de radio, un Pacific. "Era al unui vecin de peste drum şi m-a chemat. Eram în clasa a opta sau a noua. L-am desfăcut, m-am uitat, l-am reparat şi mi-a dat zece lei. Erau bani pe atunci. N-am vrut să-i iau, că-mi era vecin, îmi era ruşine, dar el, care era contabil pe la CAP, mi-a zis: "meseria se plăteşte". Au fost primii bani pe care i-am câştigat. Apoi m-am apucat de televizoarele cu lămpi, aveam şi eu unul acasă de care mă îngrijeam singur. Lucrând la Cauciuc, am avut mai multe tangenţe cu electronica şi, ştiind baza, m-am lansat în domeniu, apoi m-am întors de tot la vechea meserie. Am reparat tot ce-am prins, automatizări electronice, mai am ceva amici cu care colaborez, mai am un client căruia îi repar aparatele de sudură şi unul care are automatizări".
O grămadă de obiecte le-a găsit ciudate la prima vedere, dar numai până când le-a desfăcut să-şi dea seama cum funcţionează. Sunt componente pe care a trebuit să le deducă modul de funcţionare şi sarcina lor într-un întreg.
"Am avut surpriza să am în mână un obiect şi să-mi dau seama că aici ar trebui să fie aşa, aici ar trebui să meargă aşa. Până când a devenit chestii de rutină şi de intuiţie. E ca matematica, faci nişte analogii şi îți uşurezi munca".
Are o problemă însă cu aparatele vechi, păstrate de proprietarii lor mai mult din raţiuni sentimentale decât de utilitate. Dacă ajunge la concluzia că reparaţia ar costa prea mult, nici nu se mai apucă.
Adaptarea la modernism
Pe lângă becul ce luminează atelierul, ceva mai sus, agăţat de perete cu faţa în jos, stă bine-mersi un TV- LED (light- emitting diode) pe post de "neon". Nu s-a putut repara, aşa că îl foloseşte drept sursă de iluminat. Care funcţionează foarte bine. De la acel "neon" începem o discuţie despre televizoare, cu toate denumirile lor. Aşa aflăm că "plasmele nu sunt aşa de eficiente".
"Sunt mari consumatoare de energie, sunt scoase din uz în Uniunea Europeană, nu se mai dă voie la vânzare cu aşa ceva şi la noi ce mai sunt, sunt modele mai vechi, dar durata de funcţionare este redusa. Dispare gazul ăla din interiorul tubului şi nu se mai vede aşa bine, sau se mai întâmplă un fenomen din cauza căruia se duc modulele. Am avut ocazia să văd la cineva care a adus un modul nou, l-a pus şi l-a ars şi pe ăla. A mai cumpărat unul, l-a pus, iar s-a ars. Până la urmă s-a ajuns la concluzia că din cauza tubului se ard modulele, iar un astfel de modul ajunge la vreo 500 de lei, pagubă în buget! Din cauza asta mă şi feresc să mă apuc de plasme. Diferenţa dintre plasmă şi led e că plasma are un tub de sticlă în care este un soi de gaz, (xenon, argon şi neon), care sub influenţa curentului electric produce lumina care se reflectă apoi, or la Led-uri, reflectorul este format din diode luminiscente, leduri, puse pe baghete (vezi foto). La început au fost televizoarele cu tub, apoi au apărut LCD-uri, acum e LED-ul şi urmează OLED-ul, un led organic. Dacă apare şi pe piaţa noastră, desfaci, îl pui pe perete, apoi îl strângi, îl împătureşti. Am evoluat mult"."Cel care munceşte nu are timp să câştige"
Citeşte mult domnul Mitică, îi plac lucrările ştinţifico- fantastice, se documentează tot timpul. Pornirea a fost ceea ce meşterea un vecin de-al său, elev la Electrocontact. La el a văzut primele galene devenite căşti.
"Apoi mi-am făcut singur un pistol de lipit, pus pe un mâner de lemn, cu întrerupător. Îl are şi acum un frate de-al meu şi-l foloseşte. A fost aşa, un microb, cum e fotbalul. Altfel cum credeţi că aş fi umblat prin gunoaie să-mi adun piese şi componente, câte un tranzistor. Mai erau care mergeau la Iaşi la Tehnoton şi mai culegeau ce se arunca, apoi am început să facem tot felul de montaje. Dacă îţi place ceva, faci şi de fiecare dată când te loveşti de ceva, cauţi, te documentezi, apoi ajungi la rutină. Am încercat eu şi cu băieţii mei, dar s-au orientat mai mult pe partea de soft, de calculatoare, mai puţin pe ce fac eu".
Ce spune doamna Şpaiuc despre "microbul" soţului? Domnul Mitică râde, de unde tragem concluzia că a fost mai mult decât uşurată atunci când şi-a găsit atelierul în care a cărat toate piesele de care se împiedica prin casă."Numai o dată le-am împrăştiat prin casă? S-a obişnuit ea la un moment dat şi i-am spus că dacă vrea, eu pot să le arunc pe toate şi mă apuc de altceva", zâmbeşte meseriaşul. Şi-a format tot felul de obiceiuri de când meştereşte electronice. De exemplu, nu se bagă să repare un obiect ce a trecut prin mâna altcuiva. "E greu cu electronicele, e suficient să facă un scurt pe undeva că s-a dus şi ai muncit o jumate de zi de pomană. Eu ştiu ce a făcut cel de dinaintea mea? Nu orice se poate repara şi nici nu merită. De exemplu, eu nu mai fac aparate de radio. Cât îmi dă omul pentru reparaţie, cât muncesc eu, mai bine se duce în piaţă şi-şi ia aparat nou".
Parcă şi emoţia descoperirii s-a mai estompat în timp, fiind înlocuită de rutina reparaţiilor şi de obligaţia de a câştiga ceva pentru a acoperi costurile. "Existenţa, banii pentru facturi, medicamentele. Oricum, din muncă cinstită nu faci avere niciodată iar cel care munceşte nu are timp să câştige", concluzionează Dumitru Şpaiuc, parcă un pic dezamăgit.
Dar nu va dura mult pentru că imediat în atelierul lui va intra un alt client care îi va aduce altceva la reparat. O nouă provocare pentru meseriaş.
