Ne-am dori un astfel de birou, dar nu avem încotro şi ne uităm cu sufletul tâng la aplicele din tavan, la biroul din PAL şi la computerele la care lucrăm de când ajungem la muncă până când terminăm serviciul. În locul acela special, dosarele pe care noi le răsfoim zilnic au forma lor primară- cea de copaci, iar coroanele lor se mişcă într-un dans neînţeles, dar atât de frumos. Iar şuierul vântului printre copaci ne vorbeşte despre libertate şi despre iubirea de natură.
"Fost-am omu' pădurii/ Şi nu m-or mâncat lupii"
Proiectul "OAMENI şi MESERII" a ajuns la pădurari, cei care renunţă la traiul de oraş pentru a-şi duce zilele printre copaci, iar ştiinţa lor este dedicată dezvoltării pădurii pe care o ridică, o cresc şi o supraveghează. Nici nu apucă să vadă transformarea din crâng în pădure pentru că, potrivit cărţilor lor după care se ghidează, zeci de ani trec până când ceea ce au crescut primeşte această denumire. Silvicultorii, sute, mii în toate pădurile ţării, locuiesc în mijlocul a ceea ce cresc şi supraveghează, se mută cu tot cu familie în mijlocul pădurii pentru că acolo observă cel mai bine ceea ce se întâmplă.
Aşa a făcut şi Neculai Ciocănescu, silvicultorul pe care îl găsim prin pădurile de la Baisa. De loc din Suliţa, a fost nevoit să aleagă între pădure şi iaz, între silvicultură şi piscicultură şi a ales prima variantă, pentru că liceul de specialitate era mai aproape, la Câmpulung Moldovenesc. A terminat liceul, şi-a făcut stadiul în pădure la Truşeşti, dar gândul îi era la Baisa, pentru că de fiecare dată când mergea sau se întorcea de la şcoală, trecea cu autobuzul pe lângă pădure."Când luam autobuzul, mă uitam la pădure. De unde era să ştiu că tocmai aici urma să ajung? Dar unde te poartă drumurile vieţii, niciodată nu ştii", spune Neculai Ciocănescu.
O splendoare: aşa îşi caracterizează meseria, pentru că lucrează în natură, cu natura. "Silvicultorul este un om al naturii şi al viitorului, pregăteşte arboretul pentru generaţia viitoare, pentru ca generaţia următoare să se bucure de aceleaşi beneficii ca şi noi. Noi suntem datori, nu pentru noi, ci pentru cei care vin din urmă. Când vezi după 20- 30 de ani un arboret pe care l-au condus cu mâna ta, ca pe un copil, de la stadiul de puiet, e ca şi cum ţi-ai creşte proprii copii. Îmi cunosc copăceii!", spune mândru silvicultorul.
Aşa de bine îi cunoaşte, încât a recunoscut un copac de-al lui tăiat de un proaspăt proprietar a unei bucăţi de pădure. "Când a venit să-i eliberez foaia de transport, am văzut arborele şi i-am atras atenţia, iar el era aşa de surprins că eu cunosc arborii din pădure. Cum să nu-i ştiu dacă eu îi cresc? Şi apoi, cu timpul, se formează şi ochiul şi ştii care şi de unde e. Dacă nu există comuniunea dintre tine şi pădure, te autoelimini. Nu trebuie să priveşti pădurea ca pe un factor de câştig, trebuie să pui pasiune şi suflet, să fii împlinit", povesteşte Neculai Ciocănescu, care în septembrie împlineşte 33 de ani de când s-a mutat în cantonul de la Baisa pentru a creşte pădurea de aici.
"Pădurea şi puşca se predă din tată în fiu"
Pe lângă pădure şi-a "crescut" şi familia, chiar dacă uşor nu a fost. Copiii i-au făcut naveta ca să ajungă la şcoală în oraş, iar asta a însemnat trezitul mai devreme, "plimbarea" zilnică. Dar nu le-a părut rău, drept dovadă că fiul este acum inginer silvic. Râde amintindu-şi că din când în când soţia îi mai reproşează că s-a căsătorit cu pădurea, nu cu ea, dar per total, e bine.
"La noi este o vorbă: pădurea şi puşca se predau din tată în fiu. Dacă eşti silvicultor, încerci să creşti nu doar arbori, ci şi o nouă generaţie de silvicultori. Fiul meu este deja inginer la Ocolul Mihai Eminescu şi e şi şeful meu. Când ne întâlnim, tot despre pădure vorbim pentru că avem tot felul de acţiuni de combatere a dăunătorilor, sunt acţiuni de pază, mai recent avem acţiuni de combatere a braconajului, de inventariere a vânatului, sunt tot felul de lucruri specifice meseriei. Rar când mai apucăm să vorbim şi altceva decât despre pădure. Şi el este pasionat de silvicultură", spune "omul pădurii".Probabil că tot dragostea de pădure l-a ferit de aventuri cu animalele, deşi a avut multe ocazii ca drumurile sale să se intersecteze cu cele ale mistreţilor cu pui. "Să ştiţi că şi ei simt, dacă ţi-e frică sau nu. Au şi ei simţul lor. Dar cât nu i-am deranjat, nici ei nu m-au deranjat, fiecare şi-a văzut de drumul lui. Nu am avut probleme niciodată. Nici cu câinii hoinari, ajunşi cine ştie de unde. Pe de altă parte, treaba noastră este să ajutăm şi animalele pădurii, să le dăm mâncare, să le facem poteci prin zăpadă căprioarelor către depozitele de hrană", adaugă silvicultorul.
Omul- cel mai mare duşman al pădurii
De departe, însă, cel mai mare dăunător al pădurii, crede Neculai Ciocănescu, este omul, factorul antropic, dar şi legile care parcă prea au divizat pădurea. "Dacă faci uz de armă, trebuie să dai o grămadă de explicaţii şi să faci o mulţime de hârtii. Mai bine încerci să cunoşti oamenii, să discuţi cu ei şi, ce e mai important, să fii văzut în pădure! Dacă omul ştie că tu eşti hotărât să-ţi faci meseria, nu încearcă să te păcălească, sau încearcă o dată- de două ori, apoi te lasă în pace. Eu nu prea am dat amenzi, dar am încercat să-i conving pe oameni, să îi apropii. Dar nu sunt toţi la fel, ca şi arborii din pădure. Unii sunt pe platforma dominantă, alţii sub. La un moment dat intervine lupta pentru existenţă, dar trebuie să ţii la ceea ce faci, iar ceea ce faci să faci cu pasiune", explică el.
Până şi plecarea în concediu e problematică pentru că nu se poate pune lacăt pe pădure ca pe un magazin iar un alt silvicultor care să-şi lase propria pădure pentru a păzi alta e greu de găsit. Dar şi greu se desparte Neculai Ciocănescu de pădurea lui. Cum s-au schimbat oamenii pe lângă pădure? Democraţia şi bâlbâielile legislative de tipul "ăsta-i codul silvic", "ba să-l mai schimbăm" au făcut ca defrişările să fie obişnuite în pădurile României, iar miniştrii care s-au luat la trântă cu sistemul au fost schimbaţi din funcţie, aşa, discret. E drept, nu este cazul Botoşaniului, pentru că pădurile din judeţ nu sunt la fel de atractive ca cele din munţi.Însă de plantat o pădure e greu, în condiţiile în care oamenii nu mai au timp de voluntariat. Înainte de '89, spune Neculai Ciocănescu, legile stricte împiedicau tăierile ilegale, iar pe atunci, invitaţiile la muncă voluntară erau onorate repejor. Chemai 30 de oameni, veneau 35, care mai primeau şi un bănuţ pentru efortul lor. Acum, însă?
"Astăzi, ca să adun cinci oameni pentru o lucrare, trebuie să mă rog de ei, să le asigur ţigările, pe lângă banii pe care îi primesc. Cu copiii, însă, lucrăm foarte bine. Au venit de-a lungul drumului şi au strâns mizeriile lăsate de cei care pornesc de acasă cu punga de gunoi şi-şi aduc aminte pe drum că au uitat să lase gunoiul la container şi îl aruncă pe drum. Gunoiul lor nu e biodegradabil şi afectează pădurea", spune silvicultorul.
Silvicultura evoluează ca orice alt domeniu
Deşi o ştiinţă destul de conservatoarea, silvicultura evoluează, iar ceea ce ai învăţat în urmă cu 33 ani este îmbunătăţit acum. "Sunt atâţia dăunători, atâtea metode noi de combatere. Noi ştiam, atunci când am terminat liceul, numai de combaterea chimică- venea avionul, stropea şi gata. Acum se încearcă o combatere biologică pentru că şi dăunătorii trebuie ţinuţi la un prag minim pentru că au şi ei rolul lor, fac parte din întregul lanţ trofic. De aceea trebuie să citeşti, să te specializezi", spune specialistul.
În pădure, pe câţiva copaci sunt prinse folii cu capcane pentru un anumit tip de fluture- dăunător, care produce defolieri arborelui. Informaţiile pe care le strânge Neculai Ciocănescu sunt prelucrate de specialiştii care vor face o prognoză privind defolierea pe anul viitor al copacilor. Ştiinţă? Da.În loc de final, o mărturisire.
"Orice meserie privită din afară pare frumoasă, vezi doar avantajele dar când eşti în interior, vezi şi dezavantajele. Dacă ar fi s-o iau de la capăt? Poate că atunci când am încheiat liceul, înclinam spre piscicultură. Dar zilele trecute mă gândeam că eu am fost făcut pentru meseria asta şi că undeva, acolo sus, este un destin. Cred că ăsta a fost destinul meu. Te implici, apare pasiunea, care poate la început nu este, te simţi liber, creşti. Ajungi apoi să iubeşti ceea ce faci şi n-ai face nimic altceva", concluzionează Neculai Ciocănescu, tot cu ochii după arboretul lui.
O viaţă plină de verde, un verde care "arde" ochiul profanului şi îl bucură pe cel al iubitorului de natură, de libertate şi de aer curat.
