Dragă Alexia, dacă ar fi să îți scriu acum o scrisoare peste timp - despre Alexia de astăzi pentru Alexia de peste ani, aș spune așa:

Astăzi Alexia are 17 ani. Am în fața mea o fată foarte frumoasă, de o gingășie aparte, cu o privire curată. Însă, mai presus de toate, am în fața mea un om care ne-a învățat să privim altfel suferința. Din suferința ta, Alexia, noi am primit mai multe modele de oameni.

Este modelul unui copil curajos, al unui adolescent care nu și-a pierdut niciodată zâmbetul. Al unei fete care și atunci când a plâns de durere a știut să o facă în intimitatea propriei demnități umane.

CITEȘTE ȘI: "Zborurile din România spre Israel au fost anulate, MAE cere românilor să părăsea..."

 

Ne-ai mai dăruit un model de părinte. Un model de mamă care nu a judecat, care nu a arătat cu degetul. O mamă care ne-a învățat ce este recunoștința, ce este iubirea necondiționată, ce este sacrificiul. Un model de tată care a știut să își apere familia. Iar a apăra familia a însemnat mai ales a munci din greu. Nesfârșitele drumuri între Anglia și România, în România atunci când a fost nevoie de el aici, de forța unui tată, în Anglia atunci când familia a avut nevoie de sprijin material.

Un model de frate. Toată țara îl cunoaște pe Eric. Fratele – el însuși adolescent, astăzi proaspăt absolvent de liceu – pe care noi l-am văzut plângând doar de fericire. Pentru că atunci, în acele momente în care viața ta, viitorul tău depindea de el, Eric nu a plâns. A fost de o luciditate rar întâlnită. A fost putere, a fost iubire pentru sora lui.

Nu în ultimul rând un model de medic. Doamna doctor Sidonia Susanu, un medic excepțional, un alt înger păzitor care a știut să transforme durerea în speranță, care și-a asumat un act medical riscant și deosebit de complex, pentru că, dincolo de prezent, a crezut în viitorul tău. Într-un viitor sănătos, luminos, plin de frumos.   

Și ne mai arată Alexia un model de demnitate. Acea demnitate care spune: eu nu mai sunt Alexia care a trecut printr-un cumplit accident, eu de astăzi sunt Alexia – artista îndrăgostită de muzică.

O scrisoare pe care aș vrea să i-o trimit Alexiei din viitor. Acelei artiste de peste timp. Aș adăuga, pentru viitor: o artistă cunoscută în România și în lume. Pentru că vocea de astăzi despre asta ne vorbește. Iar bucuria a fost înmiită văzând cum oamenii – cu toată dragostea – te-au votat la Românii au talent nu cu un sentiment de milă, poate cu o firească și discretă compasiune, însă mai presus de toate s-a simțit acel sentiment de încredere. Încredere că Alexia merită să fie acolo, sus. Și a fost.

 

”Muzica a devenit o parte din viața mea și din tratamentul meu!”

-Dragă Alexia, suntem la scurt timp după finala ”Românii au talent”, unde în urma votului publicului te-ai clasat pe un onorant loc trei. Ce a schimbat în viața ta participarea la acest mare show de televiziune?

-În primul rând, participarea la acest concurs m-a ajutat pe mine să îmi împlinesc cu vis, să fac un pas măreț în viața mea. M-a ajutat să am încredere în mine, să fiu mândră de toate realizările mele, pentru că eu sunt o persoană perfecționistă, mă critic mai mult decât ar trebui. O astfel de realizare m-a făcut să iau o pauză din a mă critica mereu. Am muncit, am muncit și cu plăcere, dar a fost și obositor. Faptul că lumea a văzut realizarea mea, munca depusă, m-a ajutat mult și pe partea psihică. Contează mult să vezi că ai susținerea multor români!

-A fost o validare a unei munci îndelungate, a fost bucuria de a descoperi că muzica poate deveni un drum în viață?

-A schimbat mult și percepția aceasta. Multă lume îmi spunea că muzica poate fi doar un hobby. Nu am avut niciodată o confirmare clară. Aici, la ”Românii au talent”, am văzut cum toată lumea mă sprijinea, chiar și producătorii, susținerea aceasta mi-a dovedit că muzica nu trebuie să fie doar un hobby, ci aceasta poate fi viața mea.

-Noi am aflat de Alexia – nu putem ocoli acest subiect dureros - în acel decembrie 2022. Acum am văzut-o pe Alexia și cântând. Dar tu cântai dintotdeauna, dansai dintotdeauna. Cum era muzica până în 2022, cum este astăzi?

-Pot spune că mi s-a schimbat și percepția asupra muzicii. Muzica nu mai este doar o pasiune, ci a devenit o parte din viața mea și din tratamentul meu, poate și fizic și psihic. S-au schimbat multe sentimente și emoții, au devenit mult mai ample asupra muzicii. Și termenul acesta a devenit mai avansat, spre ceva mult mai serios. Trebuie să depun și mai multă muncă. Nu totul se rezumă la tehnica perfectă. Dacă nu dai sentimentul și emoția în a  interpreta o piesă, lumea nu poate empatiza cu tine, cu emoția pe care o ai și pe care o simt și ei.

-A fost mai mult un mesaj, este adevărat, decât o interpretare pe scena unui mare show de talente. Am văzut emoția familiei tale. Ai menționat că prin această melodie încerci să le întorci ceva înapoi. Un moment pe care familia ta l-a perceput în o cu totul altă dimensiune decât l-am perceput noi, privind la televizor.

-Familia mea a fost mândră de mine. Părinții mei au fost mândri că am creat un moment și l-am dus atât de frumos. Sentimentul pentru ei a fost unic, să își vadă fata că le cântă lor o piesă. Tatăl meu, după ce am ajuns la cazare, destul de târziu, a pus pe televizor momentul de minimum zece ori. Era atât de mândru de mine! Pe tata, să îl faci mândru pe partea muzicală, căci el știe despre ce e vorba, e foarte greu. A fost și pentru mine o realizare mare. Piesa am cântat-o acum trei ani, la un spectacol de 8 martie. La fel, a fost emoționant. Dar acum impactul a fost mult mai puternic, venind după o experiență grea, sentimentele au fost mult mai ample.

”Am devenit o persoană prea matură într-un timp foarte scurt”

-Îți lipsește ceva din viața de până în acel decembrie 2022? Ți-e dor de ceva din copilăria de atunci?

-Mi-e dor de multe lucruri pe care încă nu mi le-am recăpătat. Dar am primit și unele în schimb. Vorbeam cu mama recent că am devenit o persoană prea matură într-un timp foarte scurt. Cred că asta îmi lipsește cel mai mult, faptul că eram un copil mai copil... Eram copilăroasă, râdeam din lucruri micuțe, nu aveam acest stres continuu, nu eram în această tensiune continuă. Asta îmi lipsește cel mai mult din viața de dinainte...

-Ai pierdut o parte din copilărie?

-Da. Și se simte. Pentru că dacă nu s-ar simți în căderile mele nervoase, prin tot felul de momente, nu mi-ar lipsi atât de mult. Încerc în fiecare zi să mă relaxez, să mă motivez eu singură, încerc să îmi revin. Cred că se poate...

-Care sunt lucrurile frumoase din prezent? Ce ai câștigat în acești ani?

-Cred că am câștigat niște oameni dragi mie și niște prieteni sinceri, care mi-au fost alături în cele mai grele și cele mai frumoase momente. Apoi, așa cum s-a și văzut, experiența ”Românii au talent” și susținerea din partea oamenilor pe partea muzicală.

-Te gândești să mai participi la alte concursuri care promovează, care lansează talente?

-Mi s-a spus să încerc și experiența ”Vocea României”. Dar nu prea curând, pentru că simt nevoia să iau o pauză. A fost destul de solicitant până acum, dar clar voi participa la spectacole, la festivaluri, la concursuri județene chiar. Voi continua, poate peste câțiva ani voi ajunhge și la ”Vocea României”.

-Este importat pentru un artist la început de drum să cânte cât mai mult, să își lucreze vocea?

-Da, este foarte important ca un artist să repete în fiecare zi, măcar o oră. Este important și să iasă din mediul obișnuit, dacă are talent la scris să și scrie despre ceea ce simte, despre ceea ce vede...

-Faci asta?

-Da! În ultimul timp m-am relaxat puțin, dar cred că, dacă încep să scriu despre toate experiențele pe care le-am avut va fi un succes destul de mare. Mă pregătesc intens pentru vara aceasta. Abia aștept să compun piese noi.

”A fost pentru mine un moment de pace și de mulțumire!”

-Alexia, ai acasă un certificat de naștere și un certificat de renaștere. Povestește-ne despre acest certificat de renaștere...

-Tatăl meu a venit cu ideea. Ne gândeam ce cadou am putea să îi facem doamnei doctor Sidonia Susanu, unul autentic și mult mai special. Nu mai știu dacă de ziua doamnei doctor sau la un an după ce s-a petrecut accidentul. Dar am vrut să îi oferim nu doar doamnei doctor, ci întregii  echipe de medici, ceva special, să înțeleagă ce impact a avut ajutorul lor, mai ales în viața mea. Clar, certificatul acesta de renaștere înseamnă un nou început, o a doua șansă la viață. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu ajungeam la locul potrivit, cu acești doctori. Clar mi-au salvat viața. Și pe lângă că mi-au salvat-o, au făcut în așa fel încât să pot să trăiesc normal. Nu cred că existau cuvinte prin care să le mulțumesc, de asta am făcut ceva care să le arate asta. Și cred că a avut un impact destul de mare asupra lor. Unul dintre medici mi-a spus că au multe momente grele, în care copiii nu supraviețuiesc, în care simt că nu oferă totul sau nu reușesc să facă ceea ce trebuie. În aceste momente se gândesc la mine și își dau seama că încă pot face totul. Ca pacient, aceasta este cea mai mare bucurie pe care o poți auzi de la doctorii tăi.

-Și medicii au nevoie de astfel de momente. Doamna doctor Sidonia Susanu a povestit de mai multe ori – ceea ce înseamnă că a emoționat-o – faptul că după acea primă operație foarte dificilă, atunci când te-ai trezit, primele tale cuvinte au fost: ”Vă mulțumesc că m-ați salvat!”. Un medic trăiește și pentru astfel de bucurii. Îți amintești acel moment?

-Nu, din păcate, eu nu mi-l amintesc...

-Cu atât mai mult, aș spune, cu cât nici nu erai foarte conștientă... Asta spune mult mai mult decât dacă o făceai conștient!

-Asta spun și eu! Am fost șocată, cred că mi-a povestit doamna doctor acest detaliu la câteva luni de la accident și de la operații. Când am auzit că am făcut asta, primul gând a fost de mândrie. Nu eram conștientă, spunea și doamna doctor că un copil, mai ales după o operație atât de lungă – în primul rând chiar faptul că m-am trezit atât de rapid și atât de conștient – dar mai ales faptul că le-am mulțumit pentru ce au făcut... A fost pentru mine un moment de pace și de mulțumire. Faptul că doamna doctor a reținut momentul acesta înseamnă că și pentru ea a însemnat foarte, foarte mult.

”Atunci am înțeles cât de mare a fost impactul accidentului asupra mea!”

-Termini clasa a XI-a, urmează un an dificil pentru orice elev. Îmi imaginez că pentru tine este cu atât mai dificil cu cât ți-ai împărțit anii de liceu între școală și spital. Cum ai reușit să treci prin acești trei ani? Cum îți vei prioritiza viața în ultimul an de liceu astfel încât să faci față cu brio celui mai important examen de până acum, bacalaureatul?

-În primul an, chiar după accident, nu am mers la liceu, am mers doar pentru teste, pentru a putea primi note, și a fost foarte dificil. În clasa a X-a deja viața mea se împărțise jumătate școală, jumătate spital. Mi-a fost destul de greu să reiau ceea ce am pierdut, dar nu neapărat pentru că era multă materie și nu rețineam, ci pentru că nu mă puteam concentra. Vorbeam cu colega mea de bancă atunci, îi spuneam că nu știu cum să rezolv problema. Am fost mereu genul de persoană care reține multe lucruri. Dintotdeauna eram așa. A fost un impact puternic faptul că nu mă puteam concentra la școală, aveam note bune, dar eu, ca persoană, nu mă puteam concentra, nu înțelegeam ce îmi spuneau profesorii. Atunci am înțeles cât de mare a fost impactul accidentului asupra mea, ca persoană, și mental. Abia în clasa a XI-a mi-am revenit, am putut fi mai atentă, mai calmă, să înțeleg ce mi se spune.

În clasa a XII-a nu știu ce mă așteaptă, dar cred că va fi bine. Sunt foarte motivată, dacă mă pun pe un lucru, îl termin și îl fac bine. Dar îmi va fi greu în familie, pentru că fratele meu pleacă la facultate. Gândul că nu va mai fi zi de zi alături de mine mi-e greu... Noi de mici am fost apropiați, am avut o legătură puternică...

-Urmează o nouă etapă în maturizarea Alexiei...

-Exact! Va fi un an destul de greu, dar care mă va fi maturiza. Să fiu independentă, sper să fie totul foarte bine...

(Alexia în Finala Românii au talent)

-Anii de liceu, pentru orice adolescent, rămân undeva lipiți de inimă. Pentru tine, spuneam, liceul a fost o viață între spital și școală. Dar și cu zeci, sute de ore de terapie fizică și psihică. Privind în urmă, cum ai simțit colegii în această perioadă? Sigur au fost momente fericite. Ce amintiri păstrezi? Ca să vorbim și despre lucrurile frumoase!

-Mi-ați făcut ziua mai frumoasă cu această întrebare! Cred că cele mai frumoase amintiri de la liceu sunt din clasa a IX-a și din clasa a X-a. Fratele meu avea clasa la parter, aproape de mine. Nu exista pauză să nu fim acolo, la el în clasă! Sau afară, râdeam, cu colegii am avut multe momente frumoase, când ningea și ne jucam cu bulgării de zăpadă... Am intrat la liceul pe care mi l-am dorit – Colegiul Național ”A.T.Laurian” – din primele zile, având mai mulți prieteni acolo, coboram la sala de sport, unde jucam volei. Nu cunoșteai poate pe nimeni, dar când coborai acolo jucai pur și simplu, toată lumea cu toată lumea... A mai fost și Balul Bobocilor, o experiență superbă, pentru că într-un timp atât de scurt mi-am făcut atât de mulți prieteni, pe vibe-ul meu...

-Sunt acei oameni în continuare în viața ta?

-Da! Majoritatea dintre ei sunt deja la facultate, dar câțiva dintre ei încă sunt, m-au susținut și la ”Românii au talent”. Le mulțumesc enorm. Acestea au fost cele mai frumoase momente din liceu. Anul acesta ne vom face mult mai multe amintiri frumoase. Le-am spus colegilor, pe lângă învățat, să ne și distrăm. De mici, când trebuia să mergem la școală, tata ne spunea mereu: ”Mergeți să vă distrați, să vă simțiți bine!”. Niciodată nu ne-a spus: ”Mergeți să învățați, să stați atenți!”. Și, cumva, având această susținere a părinților, cu atât mai mult vrei să și înveți. Pentru că un părinte, cu cât îți spune mai mult: ”Dacă nu înveți, dacă nu vii cu 10...”, cu atât te face să respingi acest lucru. Când vezi că părinții sunt relaxați apare și încrederea în tine, dar apare și motivația.

-Ți se luminează chipul când vorbești despre prietenii din liceu, dar nu pot să nu remarc și faptul că mare parte din povestea ta se leagă în continuare și de Eric, fratele tău. Am văzut și în evoluțiile tale de la ”Românii au talent” legătura profundă dintre voi.

”Dumnezeu este acolo, ținem cărămida asta grea, El jumătate și eu jumătate”

-Alexia, ce te motivează în prezent să mergi mai departe? Care este secretul acestui drum pe care ți l-ai asumat? Pe care ți l-ai asumat într-un fel în care noi nu suntem foarte obișnuiți. În primul rând, nu te victimizezi. În al doilea rând, ai spus răspicat că vrei să fii Alexia, fata care cântă. Mulți dintre noi suntem părinți, știm că lucrurile nu sunt atât de roz precum vrei să ni le arăți. De unde această putere?

-Un secret nu cred că există. Clar că nu toate zilele sunt roz, nu mereu sunt roz. Niciodată nu mi-am putut explica sută la sută puterea aceasta. Eu sunt de părere că puterea o am de la Dumnezeu. De când s-a întâmplat și de când m-am trezit conștientă, am avut o pozitivitate nedescrisă, pe care nici eu nu mi-o puteam explica. Am avut o gândire și niște gânduri atât de bune, nici eu nu înțelegeam de unde le pot avea.

Se explică prin faptul că Dumnezeu este în viața mea și că el controlează aceste sentimente. Cred că El este acolo, ajută să ținem cărămida asta grea, el jumătate și eu jumătate. Pe lângă El, mama mea, familia mea. Noi, ca familie, totdeauna ne-am exprimat sentimentele foarte deschis. ”Mami, te iubesc, Mami, te iubesc, Mami te iubește...”. Văzând cât de mult mă iubesc și că ar face orice, numai să fiu bine... Nu m-am gândit niciodată: ”Cât pot să duc? Oare trebuie să mă opresc aici?”. Nici nu mi-a trecut asta prin cap. Asta datorită familiei și faptului că părinții mei ne-au făcut să fim atât de deschiși unii cu alții. Și iubirea aceasta infinită mamă-copil, tată-copil, frați...

Acestea sunt motivele pentru care mă trezesc în fiecare dimineață și aleg să merg mai departe. Pentru mine nu există cuvintele: ”Trebuie să mă opresc!”. Da, poate există ”Nu mai pot, trebuie să iau o pauză”. Și iau o pauză, mă relaxez, mă descarc și continui. Da, este foarte, foarte greu. Oricât aș vrea să arăt eu că e foarte, foarte bine și să fiu veselă, clar asta mă și ajută să mă mențin așa... Dar uneori trebuie să spui și lucrurilor pe față, să spui: ”Da, este foarte greu!”. Nu este ușor, mă gândesc cum ar fi fost dacă era încă bine. Că vreau să fac lucrurile independentă, să ies afară, să ajut și acasă, să fac curat singură... Cel mai dureros gând pe care îl am este că înainte puteam să le fac, iar momentan nu le pot face. Acesta este gândul pe care, dacă mi-l spun, mereu mă emoționez și mă doare. Dar apoi vin cu următorul gând: ”Muncește, că o să le faci. Ai răbdare!”.

-Ne pierdem viața în lucruri mărunte... Care este mesajul pentru noi, cei care încă suferim pentru nimicuri de care ni se pare că depinde viața noastră?

-Mesajul e să aveți încredere în planul Lui Dumnezeu. Dumnezeu are grijă de noi toți. Și noi, care am trecut printr-o traumă atât de mare, ne mai plângem de lucruri mărunte. Înțeleg cum nu toată lumea își dă seama de situația aceasta. Când se trezesc, să aibă gândul acesta: pot să mișc mâna aceasta, pot să mișc piciorul acesta, pot să merg, să ies afară, pot să respir în primul rând, să mă bucur de toate lucrurile acestea. Să fii recunoscător pentru toate. Apoi iubirea! Familia. Faptul că ai o casă, că poți merge într-o vacanță, că poți ieși afară în parc cu prietenii. Eu realizez și îmi aduc aminte cum în spital, doar pentru că mergeam un pic la geam, să respir aer, era o bucurie...

Mă bucur că trăiesc. Acesta este un mesaj pe care l-am transmis și prin piesa de la ”Românii au talent”: că avem multă treabă. Când ai deja un lucru, nu îi dai importanță. Dar când îți lipsește realizezi cât de important era pentru tine.

”Le mulțumesc enorm oamenilor care m-au votat și care  m-au dus în finală!”

-Ne întoarcem la evoluția ta din seara Finalei. Ne-a emoționat și pe noi impactul în rândul oamenilor din Botoșani. Faptul că s-au mobilizat, că ți-au transmis mesaje. Apoi ne-au scris și nouă despre cât de bucuroși erau. Cum simți tu, ca artist, această susținere? Câtă nevoie ai de oamenii aceștia care te apreciază, te admiră și simt nevoia să fie alături de tine?

-Cred că pentru un artist acesta este cel mai important lucru: oamenii care te susțin, oamenii care te apreciază. Da, tu faci lucrul acesta pentru tine, dar și pentru ei. Pentru a te ajuta pe tine, dar și pentru a-i ajuta pe ei. Ca și ei să se vindece odată cu tine. Susținerea lor este cel mai important lucru din viața unui artist. Oamenii din jur fac persoana respectivă să ajungă undeva. Contează foarte, foarte mult. Ei mi-au dat motivația să merg mai departe. Pentru ei și pentru familia mea am vrut să cânt această piesă, ca să le transmit un mesaj. Pentru mine a contat mult că mi-a ieșit momentul așa cum mi-am dorit și că am putut transmite oamenilor, și ei să înțeleagă ceea ce am vrut să transmit prin piesa pe care am interpretat-o, decât orice premiu pe care l-aș fi putut câștiga și pe care l-am câștigat.

Sunt foarte mândră și le mulțumesc enorm oamenilor care m-au votat și care  m-au dus în finală. Sincer, eram într-un punct în care speranțele mele erau cele mai mici din tot concursul. Și un moment în care am fost luată prin surprindere. Le mulțumesc enorm, din tot sufletul și din toată inima mea oamenilor care m-au votat și care au avut încredere în mine. Care m-au votat așa cum sunt: cu bune, cu rele. Și m-au iubit.

-Sunt convinsă că toți acești oameni care te-au votat, care ți-au transmis mesaje, se vor afla în sală la primul tău concert. Nu ar fi deloc o idee rea să te vedem într-un concert. Acești oameni vor fi acolo, plătind bilet ca să o vadă pe Alexia de astăzi și din viitor.

A fost o bucurie să te avem aici. Dacă ceva s-a transmis foarte frumos la televizor a fost exact chipul acesta luminos. Ți-a spus Andra că ești lumină. Confirm: Alexia, ești Lumină. Să ne vedem la concertele tale!

-Mulțumesc frumos, Doamne, ajută! Să ne vedem cu mare drag!

INVITATUL DE LA ȘTIRI: Alexia TUDOSE
Moderator: Florentina Toniță
Video/Montaj: Florin Timofte