Metodele inedite prin care îi poartă pe elevi într-o călătorie fascinantă fac din profesoara de istorie un model pentru colegii săi: „Nu poți ajunge la mintea unui copil, dacă nu treci mai întâi prin sufletul lui”.
Melania Vamanu are 43 de ani, este absolventă a Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și de 20 de ani îi poartă pe elevii săi într-o călătorie fascinantă, de-a lungul secolelor.
A predat pentru prima dată la școala din comuna botoșăneană Prăjeni, unde a fost ea însăși elevă. Din 2009 locuiește în Pașcani și face naveta la școala din Sirețel.
Pe elevii de la Școala Gimnazială Sirețel îi poartă într-o călătorie fascinantă, de-a lungul secolelor, metodele sale de predare fiind ieșite din tipar. Nu începe predarea propriu-zisă până nu știe cum se simte fiecare copilaș în parte. După ce a asigurat starea de bine a elevilor, încearcă să explice conținutul pe înțelesul tuturor, creează povești, jocuri de rol, face postere și studiază obiecte vechi.
La clasa unde este diriginte, fiecare elev are un rol, de la gardianul liniștii, până la inginerul clasei. Fiecare are anumite atribuții, iar copiii sunt receptivi și foarte fericiți.
„Prin intermediul acestei strategii de cultură a reușitei, pe lângă dezvoltarea la copii a competențelor socio-emotionale, conștientizare de sine, conștientizare socială, relaționare, gestionarea sinelui și luarea deciziilor, la orele de istorie urmăresc și dezvoltarea literației prin lucrul cu diverse surse. Studiul istoriei a devenit o călătorie în trecut alături de copii, care sunt exploratori și descoperă valori și lecții ale trecutului, folosindu-le în viața lor de zi cu zi”, spune pentru Bună Ziua Iași Melania Vamanu.
Unii elevi provin din medii vulnerabile, astfel că au mai multe nevoi, vor să fie ascultați, auziți și sprijiniți. Din acest motiv, s-a înscris în programul Teach for Romania, ce recrutează și formează oameni dedicați, cu sau fără experiență de predare, pentru a deveni profesori în școli publice cu grad înalt de defavorizare. Aici, Melania Vamanu a învățat nenumărate metode care îi ajută pe elevii ei.
„Sunt atentă la energia cu care merg în sala de clasă, la starea mea emoțională, în primul rând. Atunci când avem în clasă situații în care copiii sunt, din punct de vedere emoțional, neliniștiți, agitați sau furioși, practicăm împreună exerciții de autoreglare, cum ar fi, de exemplu, respirația conștientă. De asemenea, caietele lor au devenit jurnale de călătorie, atât una interioară, prin identificarea emoțiilor și a gândurilor, cât și una în trecut. Înainte să înceapă ora de istorie, de fiecare dată, îi ascult pe copii, să văd cum se simt, să știu care este starea lor emoțională. Abia după ce copiii își exprimă sentimentele pot să duc învățarea la clasă. Pentru mine este important să îmi fac o relație cu ei, pentru că nu poți ajunge la mintea unui copil, dacă nu treci mai întâi prin sufletul lui”, adaugă Melania Vamanu.
A fost inspirată de bunicul ei să aleagă această meserie
Povestea din spatele alegerii acestei cariere este una emoționantă, bunicul din partea tatălui fiind principala sa inspirație. Melania Vamanu și-a petrecut copilăria la sat, în comuna Prăjeni, județul Botoșani, alături de bunicul ei. Acesta a fost veteran de război, a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial la Cotul Donului și Odessa.
A fost înrolat pe front doar doi ani de zile, până când în data de 20 august 1944, chiar de ziua lui de naștere, pe când avea 24 de ani, un obuz a explodat lângă el și l-a lăsat orb. A trăit așa până la vârsta de 81 de ani, când s-a stins din viață. Melania Vamanu era fascinată de calmul și demnitatea pe care le avea bunicul ei în momentele în care îi povestea cum era pe front. Încă de atunci și-a dat seama că este pasionată de istorie și că vrea să transmită viitoarelor generații faptul că războiul nu aduce nimic bun în viețile oamenilor.
„Mi-am petrecut copilăria alături de bunicul meu care a fost veteran de război. El îmi povestea foarte multe momente pe care el le-a trăit pe front. Stăteam pe pragul casei lui și ascultam cu mare drag tot ce îmi povestea. A fost înrolat pe front în anul 1942, până în anul 1944, când în data de 20 august 1944, chiar de ziua lui de naștere, a explodat un obuz lângă el și a rămas orb. Toată viața lui, până a închis ochii, la vârsta de 81 de ani, el a trăit așa. Rămâneam fascinată cât de calm era și cu câtă demnitate îmi povestea totul, o bună perioadă pot spune că am fost ochii lui, îl purtam peste tot unde voia să meargă. El m-a inspirat să fac ceea ce fac în ziua de azi, am vrut încă de atunci să spun mai departe faptul că un război nu aduce nimic bun. Mă jucam cu sora mea de-a școala, îmi plăceau cărțile, lucrurile vechi, a fost visul meu să devin profesoară de istorie”, spune pentru sursa citată Melania Vamanu.