Mihai Maci
Foto: Facebook
Lectorul universitar Mihai Maci a publicat recent volumul "Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe". Un punct de plecare al cărții este că sistemul educației funcționează, din păcate, "ca o mașinărie defectă: la un capăt produce pe bandă rulantă «comisii» și formulare, la celălalt – «analfabeți funcțional» și păcăleala unor diplome fără valoare".
"Cred că la finele liceului s-ar cuveni ca tinerii să-și potențeze optimismul vârstei cu conștiința faptului că lumea are nevoie de ei și că ei, cu capul și cu mâinile lor, pot face și pot schimba ceva în această lume. Încrederea se naște tocmai din deschiderea pe care o poate favoriza o școală autentică; la vârsta marilor pasiuni, orice tânăr are șansa de a descoperi câte continente sunt de cucerit. Și, apoi, tot școala s-ar cuveni să-l învețe că muncind onest – deopotrivă cu mintea și cu brațele – poate realiza ceea ce își propune și se poate ridica la înălțimea idealului său. Poate uităm acest lucru, dar una din funcțiile școlii e și aceea de a-l învăța pe tânăr să admire – acei oameni în care umanitatea s-a realizat deplin – și să se bucure pentru reușita altora, căci, contribuind la ea, se realizează el însuși. Mai uităm și faptul că, la finele studiilor, în clasa a XII-a, sunt câteva discipline reflexive – filosofia, partea de evoluționism din biologie, cea de fizică a particulelor elementare – menite a-i însoți pe tineri nu doar în formularea răspunsurilor, ci și în cea a întrebărilor, atât de acute, după cum știm cu toții, la această vârstă. Or, dacă noi substituim tuturor acestora niște stereotipuri al căror singur orizont e trecerea examenului – pentru ca elevul "să aibă succes" și școala un punctaj bun –, ce obținem? Tineri cinici, care știu "cum se face" și cât costă totul, al căror orizont se reduce la a face bani ca să se distreze și a discuta despre mașini și haine de firmă. Ei sunt viitorul nostru? Și noi – care ne revendicăm de la "școala serioasă" de altădată – suntem trecutul lor?", a spus Mihai Maci, în cadrul unui interviu pentru România Liberă.
România LIberă: În ce măsură programa, indiferent că vorbim de învățământ preuniversitar sau de universitar, îngreunează predarea?
Mihai Maci: La toate nivelurile programa e foarte aglomerată. Probabil că acest lucru provine tot dintr-o meteahnă a sărăciei: faptul de a considera că mai mult înseamnă, automat, mai bun. Ideea e că elevii, cu cât fac mai mult, cu atât le va fi mai de folos, căci nimeni – dintre adulți – nu e în măsură să le spună ce anume le va folosi din multitudinea de lucruri pe care le învață. Această aglomerare a programei impune un ritm al predării pe care majoritatea elevilor nu-l pot susține. Oricât de aplicat e profesorul, e nevoit să sară peste lecții sau, cel mai adesea, peste explicații pentru a putea rămâne în cadrele programei. Adăugați la toate acestea și caracterul abstract al cunoș-tințelor – învățământul nos-tru pune accent pe de-ducție, nu pe inducție –, succesivele modificări ale „curriculumului“ și schimbările de manuale, adesea în plin an de studiu, la fel ca și presiunea de a lucra după "auxiliare" – pentru "performanțele" de la olimpiade, care se cuantifică tot în punctajele școlilor – și veți înțelege de ce majoritatea elevilor abandonează școala, de facto, înainte de a o termina efectiv. Mi-am întrebat – în mai mulți ani – studenții, de la o secție umanistă, care e momentul în care au pierdut contactul cu ceea ce se făcea la disciplinele reale. Răspunsul a fost – invariabil – cândva între clasa a V-a și a VII-a. Și atunci ne mirăm de felul în care proliferează superstiții ridicole, dar cu consecințe triste, și au succes dezinformări primitive?! Se vorbește mereu de "educația centrată pe elev", dar, în fapt, acesta nu e decât „obiectul muncii“ profesorilor, cel de care nimeni nu mai ține cont, dat fiind că dascălii trebuie să completeze mereu alte fișe, formulare și tabele și să execute întreaga programă. Cine sunt elevii aceștia, de fapt? Cu ce ies ei din școală? Ce vor face mai departe? La ce le vor folosi cunoștințele de până la Bacalaureat sau cele de facultate? Cred că lucrurile acestea nu mai interesează pe nimeni. Profesorii sunt atât de prinși în problemele lor, de serviciu sau ca părinți, încât nu mai au timp și pentru problemele altora. Iar instituțiile, ele sunt – în esența lor – neproblematice. E și acesta tot reflexul unei lumi sărace: când tu nu ai ce pune pe masă copiilor tăi, nu mai apuci să suferi pentru foamea altora. Fiecare se descurcă cum poate, cel mai adesea pe sea-ma celorlalți și, încă o dată, fără nici un scrupul.
România Liberă: De ce credeți că tot mai puțini copii citesc? Cauza să fie numai tehnologizarea, existența Internetului?
Mihai Maci: Nu. Cauza principală e aceea că nimeni nu i-a învățat bucuria lecturii. Pentru cei mai mulți lectura se asociază cu o corvoadă impusă. Și apoi uitați-vă la textele care li se dau spre lectură: Calistrat Hogaș sau – o spun din experiența fiicei mele – Maxim Gorki! Când ne dăm seama de enormitate, cădem în extrema cealaltă: REM-ul lui Mircea Cărtărescu la începutul clasei a IX-a. Știți care sunt primele cuvinte din REM? "Cortazar, un Marquez ferfenițit (Erendira, ediția cea mare), Manuscrisul de la Saragosa…". Copiii aceștia nu au făcut – și nu fac nici în clasa a IX-a – pic de literatură universală. Ce înseamnă această succesiune de autori și de titluri pentru ei? Probabil X, Y, Z. Nu înțeleg și sar peste ceea ce nu înțeleg, iar de la un moment dat sar direct pe referate.ro. Un alt exemplu: în clasa a IX-a, fiica mea face Logică, la Matematică are o secțiune de Logică Matematică și, de asemenea, face o materie numită Teoria Informației și a Comunicării, la care învață niște rudimente ale tehnologiilor de calcul. Ei bine, nimeni nu le spune că aceste trei discipline se leagă, că pot să-și folosească – cu efect de multiplicator – cunoștințele dintr-o parte într-alta și că în jurul acestui nucleu pot aduna și partea cu jocul de la Limba Română, și Genetica de la Biologie și poate și altele. Nu, ei le învață pe fiecare independent de celelalte, dacă se poate pe de rost pentru că "așa trebuie" și pentru notă – dacă mai cred în ea. Și atunci ne mirăm că nu rămân mai cu nimic? Ce le oferă gadget-urile actuale? Tocmai acea fugă în imaginație – deși virtualul și imaginația nu se suprapun întru totul – pe care o oferea generației mele lectura. Dar nici generația tinerilor de azi nu e impermeabilă la lectură; mai bine de două treimi din colegii de gimnaziu ai fiicei mele au citit toate cele șapte volume de aventuri ale lui Harry Potter. De ce? Pentru că le-au plăcut, pentru că au fugit, au zburat, au râs și au plâns cu el. Și, orice am spune noi – cei trecuți prin bibliografia lui Mircea Cărtărescu – atunci când o carte te face să uiți de tine, să zbori, să râzi și să plângi și să te întrebi asupra rosturilor tale, atunci acea carte e literatură. În sensul cel mai plin al cuvântului. Iar alta – oricum am numi-o –, ce te face să moțăi și te ispitește să copiezi rezumate de pe Internet, e pierdere de vreme.
