Trei cadre didactice care predau în școli mai puțin privilegiate vorbesc despre educație și Sărbătorile de iarnă: „Moș Crăciun există, pentru că în viața fiecărui om trebuie să fie cineva care să-i dăruiască, care să-i ofere și care să nu aștepte ceva în schimb”.
Printre cele trei cadre didactice incluse în materialul realizat cu ajutorul Teach for România și publicat de Libertatea se află și Sabina Stahii, învățătoare în Botoșani.
Învățătoarea din Botoșani transformă prejudecățile față de școala ei într-o poveste de solidaritate și empatie: elevii sunt implicați, părinții colaborează, iar bullyingul e combătut prin activități educative. Crede în puterea educației, în bunătatea oamenilor și în faptul că niciun copil nu trebuie uitat de Moș Crăciun.
Sabina Stahii este învățătoare la Școala ”Sfânta Maria” din Botoșani. Școala ei se confruntă cu o imagine negativă în Botoșani. E văzută drept școală pentru copiii cu probleme, iar unii părinți luptă să-și transfere copiii. Sabina Stahii face invers. Încearcă să arate tuturor, chiar și pe pagina de Facebook, că școala de pe Aleea Păcii, nr. 7 e o școala cum rar găsești. E o școală ca toate celelalte.
Cum e Crăciunul la noi?
”Avem provocarea copiilor veniți din medii diferite. Niciodată nu ne plictisim. Școala are familii mai slab cotate social, în sensul că nu sunt familii foarte bine așezate financiar. Sunt părinții cu venituri mici. Asta determină anumite opțiuni, anumite piedici și în calea copiilor. Sunt copii care au șapte frați, de exemplu. Avem și copiii de la cămin. Una este când mergi acasă și ai burtica plină și te-ai odihnit și îți faci temele în liniște, susținut de părinți și alta e când locuiești cu alți copii de alte vârste și cu diferite probleme. Avem și copiii cu părinți plecați și cu deficiențe fizice. Dar toate aceste provocări ne fac pe noi profesorii toleranți. Lecție pe care o predăm și copiilor. Altfel nu se poate. Pentru că un copil marginalizat se însingurează și mai mult văzând cum sunt alții de vârsta lui îmbrăcați, hrăniți”.
Ore de consiliere și un dialog continuu cu părintele
”Părintele îmi spune mie, învățător, aseară nu ne-am odihnit, nu am avut mâncare, nu am avut condiții. Copilul ăsta n-a reușit să-și facă tema. Bun, eu știu și anticipez situația în clasă cu ceilalți copii. Mereu facem ore ca să-i ajutăm să se aprobe, să se cunoască, să se susțină reciproc și să știți că se fac foarte mari progrese. Părinții sunt poate mai reci, viața la oraș e mai aspră, mai rece, nu se salută toți, trec unii pe lângă alții, se grăbesc foarte mult, dar copiii intră în jocurile noastre de dezvoltare emoțională și de colaborare. Uite, avem un târg al toamnei. Surprinzător, am început pe holul școlii noastre, la un etaj. De ani buni deja e plină curtea școlii, vin participanți din alte școli. Sunt elevi și părinți care fac împreună prăjituri, suntem noi și elevii care facem gentuțe, portofele și tot felul de lucruri. Uite, noi ca școală „marginalizată” am început și acum și alte școli din Botoșani fac Târgul”.
Multă birocrație…
”…care ne ține în loc, ne ocupă din timpul pe care am putea să-l dedicăm copiilor. Acum suntem la început de an școlar extrem de încărcați. Ne ocupăm și de dosare, și de burse sociale, și de rechizite. Asta este una dintre extrem de marile provocări la început de an școlar. Noi facem hârtii îl loc să ne cunoaștem copiii, să-i ajutăm să se obișnuiască cu școala. Sunt anumite documente absolut necesare, nu contestă nimeni, dar unele sunt repetitive, nu mai vorbesc de faptul că multe ar putea să fie online”.
Toaleta în clădire
”Suntem totuși Botoșani, nu se pune problema. Școala e renovată de la un cap la altul. Cred și sper eu că trebuie să căutați mai mult acum ca să găsiți acele școli fără toalete sau cu toalete care stau să cadă. Avem săpun și hârtie igienică pentru copii. Avem. Păi, avem de toate. Școala e renovată. Vă rog chiar să verificați”.
Fără Cameră de detenție
”N-am avut niciodată nevoie de această cameră. Pe mine denumirea în sine mă sperie. Nu știu ce a dus la nevoia asta, dar na, nu știu dacă sper să nu fie nevoie să fie folosită, că implică foarte multe”.
Jocuri de integrare
”Era un băiețel cu autism și nu purta ochelari pentru că râd copiii de el. Mama a vorbit cu învățătoarea și a rugat-o să îl ajute pe copil să poarte ochelarii. Învățătoarea a vorbit cu copiii și într-o zi toți au venit toți cu ochelari de soare. Au râs cu toții și de atunci copilul poartă ochelari”.
Scrisul de mână în lumea digitalizată
”Nu suntem mașini de scris. Toți copiii mă întreabă de ce nu scriem de tipar. Le spun: noi nu suntem tiparnițe, suntem oameni și avem fiecare scrisul nostru de mână. Asta-i amprenta noastră. Așa ne arătăm personalitatea, felul nostru de a fi, punem în scris ordinea noastră. Ne formăm prin scrierea de mână și ne dezvoltăm odată cu ea și putem să vedem cum ne schimbăm pe parcurs. Este foarte importantă pentru motricitatea fină. Chirurgii au o scriere nu prea frumoasă, dar în schimb sunt foarte buni la motricitate, pentru operații, au o dexteritate a mâinii”.
Digitalizare…
”…dar păstrăm un echilibru. Nu-i punem pe copiii cu nasul în tablete și telefoane. Nu cred că are rost. Cu telefoane nu au voie în ore. Avem laboratorul de TIC, de tehnologie, de informatică, grup de robotică. Sunt părinți care au învățat să-și facă e-mail odată cu copilul”.
Grupuri de părinți
”Dar au înțeles că e nevoie să colaborăm, mai ales că nu au timp să se ocupe cum trebuie de copiii lor. Sunt părinți care sunt conștienți de demersurile pe care le facem și că n-are rost să fie în război cu noi. De fiecare dată când am avut o neînțelegere, am discutat față în față și le-am dat de înțeles faptul că eu nu sunt Eu supremul, le știu pe toate, eu nu mă lupt cu nimeni. Trebuie să ne înțelegem pentru educația copilului. Eu n-am de gând să intru un război cu absolut niciun părinte. Unii părinți, unii, au impresia că noi nu le dorim binele copiilor lor. Cum așa, am întrebat? Și eu acum am clasa a IV-a și mă gândesc cu groază că ei vor pleca și o să-mi fie dor, ca de copiii mei”.
Fără bullying
”Nu știu dacă mă credeți, dar chiar n-avem bullying. Un tras de codiță, o piedică nu înseamnă bullying. Sunt gesturi minore. Bullyingul reprezintă activități continue, de hărțuire a cuiva. Și e simplu să vezi dacă se întâmplă așa ceva. Copilul se schimbă de la o zi la alta, se schimbă emoțional. Contează foarte mult cum sunt crescuți la noi în școală. Îi învăț empatici, să se pună întotdeauna în papucii celuilalt. Este o activitate foarte faină anti-bullying. Fiecare își desenează portretul pe hârtie, adică tot corpul. Și îl așază pe tablă. Și de câte ori se aduc jigniri, se rupe câte o bucățică din desen, din persoana respectivă. Apoi, copiii încearcă să lipească la loc desenul. Dar desenul-corpul nu mai e la fel. Și învață că acele cuvinte odată aruncate și spuse este greu să le iei înapoi. Când copilul vede fizic cum își rupe portretul, îl afectează imediat”.
”Nu avem droguri”
”Nu știu ce rost are să mă întrebați. Sunt copii, domnule reporter. Copii”.
Sunt salariile destul de mari?
”Suntem oameni adulți. Întotdeauna este loc de mai bine, dar nu mă plâng”.
Avem gândire critică
”Nu lăudăm copiii degeaba. Acordăm un feedback realist și specific. Dacă tu în secunda aia ai făcut ceva ce nu este în regulă și trebuie remediat nu îți zic foarte bine pentru munca depusă, ci îți spun aici trebuie schimbat pentru că nu este în regulă, pentru că uite, ai făcut asta. Mie nu-mi place Bravo! „Bravo” ăsta este atât de general, încât dacă tot îl spui, nu mai are valoare. Aici ai făcut bine, dar uite, aici trebuie să îndrepți asta”.
***Material realizat cu ajutorul Teach for România