Avea trei ani când a plecat, împreună cu părinții, în Marea Britanie. A lăsat în Botoșani o căsuță cu bunici și un dor care nu s-a stins niciodată. De aceea se întoarce, de mai bine de 15 ani, în fiecare vară. Botoșaniul înseamnă pentru Maria, mai presus de toate, familie. Și ”mirosul cozonacului și al prunelor coapte din grădina bunicilor”.
Vorbește și scrie românește. Dar vorbește și engleza, franceza, spaniola. A luat cu ambele mâini și a cuprins cu mintea-i strălucită tot ce i-a oferit țara de adopție. Dar poartă pe umeri educația primită acasă și știe că, departe, în lume, a fi român este o responsabilitate. Așa înțelege Maria să își iubească țara, România în care își dorește într-o zi să se întoarcă.
Nu a fost ușor. Nici pentru ea, nici pentru părinți. Nici pentru frățiorul ei, David, care s-a născut acolo, în Marea Britanie. ”Eu eram cea care o încuraja pe mama când era tristă sau avea lacrimi în ochi”, ne povestește Maria. Admite că aici, acasă, sunt multe probleme, recunoaște că ”viața în străinătate nu este nici pe departe perfectă”. Dar, la capătul oricăror argumente și al oricăror justificări, există un adevăr pe care l-a conturat cu o maturitate surprinzătoare: ”cea mai frumoasă lecție despre România, pe care am învățat-o de la distanță, este că trebuie să îmi iubesc țara așa cum este ea”.
Acum, Maria Mirea se pregătește pentru cea mai frumoasă etapă din viața ei: studenția la Oxford University. O muncă uriașă și un vis împlinit. ”Visul vieții mele”, ne spune Maria.
Maria Mirea: ”Am ales Oxford pentru că mereu am fost ambițioasă și mi-am dorit dintotdeauna să țintesc cât mai sus!”
-Dragă Maria, la începutul lunii august ne întâlneam în orașul tău natal, Botoșani. Erai fericită că te afli acasă, în vacanța totdeauna prea mică și neîncăpătoare pentru tot dorul pe care îl porți cu tine un an întreg. Erai, însă, atunci când ne-am întâlnit, copleșită de emoții în așteptarea celui mai important moment din viața ta: rezultatul final pentru admiterea în una dintre cele mai mari universități ale lumii, privită ca o veritabilă citadelă a învățământului. Este vorba despre Oxford University, din Marea Britanie. Cum ai primit această minunată veste, după o muncă uriașă și o perioadă din care nu au lipsit provocările de tot soiul?
-În acel moment când s-au afișat rezultatele, copleșită de emoții, după atâtea nopți nedormite și cu un stres nemaipomenit, nu am putut decât să izbucnesc în lacrimi. Am ieșit din casa bunicii mele și am sărit în brațele mamei, cea care a fost cel mai mare sprijin al meu pe tot parcursul admiterii. Apoi s-a apropriat restul familiei și eram înconjurată de cei dragi, așa cum îmi și doream. A fost un moment de neuitat și am simțit cum o cărămidă s-a ridicat de pe pieptul meu. În acel moment am realizat că toată munca mea nu a fost în zadar și că Dumnezeu nu m-a lăsat până când nu mi-am îndeplinit visul vieții mele. A fost un moment ireal, în care am trecut prin toate stările posibile, și faptul că l-am trăit în România l-a făcut cu atât mai special.
”Toată viața mea de până acum am trăit-o între două lumi!”
-Să intrăm în povestea Mariei Mirea, născută în Botoșani. Câți ani aveai când ai plecat cu părinții în Marea Britanie? Și, dacă îți amintești, când ai înțeles (când ai devenit conștientă) că va trebui să te adaptezi unei alte țări, într-o altă limbă și o altă cultură decât cea a părinților tăi?
-Nu cred că am avut un moment de realizare că va trebui să mă adaptez unei noi culturi. Aveam 3 ani și jumătate când am plecat, o vârstă foarte fragedă, la care mulți copii ar putea uita de țara lor natală. Singurul lucru pe care mi-l amintesc, însă, este că am realizat că cel puțin pentru o perioadă vom locui departe de România și că eu eram cea care o încuraja pe mama când era tristă sau avea lacrimi în ochi. Părinții mei m-au crescut într-un mod românesc acasă, chiar moldovenesc, vorbind românește, mâncând românește și practicând tradițiile românești. La școală am evoluat pe stilul britanic, fiind singura mea experiență școlară. Toată viața mea de până acum am trăit-o între două lumi, fapt care, trebuie să recunosc, m-a afectat, deoarece nu m-am simțit niciodată și nu mă voi simți 100% britanică. A trăi între două culturi nu este ușor, deoarece între prieteni viața mea este tipic englezească, dar în suflet este românească și cu dor de acasă.
-Ce ai luat cu tine din Botoșani, la ce nu ai renunțat niciodată? Crescând în Marea Britanie, care a fost cea mai frumoasă lecție despre România pe care ai învățat-o în anii în care ți-ai vizitat țara, în vacanțe?
-Din Botoșani am luat cu mine dorul de familie care mă însoțește mereu, mirosul cozonacului și al prunelor coapte din grădina bunicilor. Tot ceea ce fac este cu gândul la familie și mă motivează să trec prin toate, ca să mă pot întoarce mereu vara. Cea mai frumoasă lecție despre România, pe care am învățat-o de la distanță, este că trebuie să îmi iubesc țara așa cum este ea. Având experiența din străinătate, mă ajută să compar felurile de a trăi și mă face să realizez că, pentru mine, sufletește este mai bine în România. Dacă nu aș fi trăit în Anglia, poate aș fi avut și eu aceleași frustrări pe care le aud de la români în fiecare an. Viața în străinătate nu este nici pe departe perfectă, iar lipsuri sunt multe și în Anglia, poate chiar mai multe decât în România. Deci cea mai frumoasă lecție pentru mine a fost să învăț cum să apreciez România.
*elevă la Notre Dame High School
-Ai studiat, până în acest an, la Notre Dame High School din Norwich, o școală catolică înființată încă din 1864, în care învață peste 1600 de elevi din aproape toate țările lumii și în care se vorbesc cel puțin 50 de limbi. Cum a contribuit Notre Dame High School la reușita ta de astăzi (admiterea la Oxford University)?
-Notre Dame a contribuit la reușita mea datorită profesorilor pe care i-am avut, care au fost extraordinari și care m-au încurajat și au crezut în mine chiar și când eu nu mai credeam. La fel, toate evenimentele culturale ale școlii m-au ajutat să nu mă simt singură; chiar și slujbele, chiar dacă erau catolice, m-au ajutat să mă simt mai apropiată de felul în care am fost crescută. Am trăit o experiență aparte la această școală în cei șapte ani pe care i-am petrecut acolo, pe care nu aș fi experimentat-o niciodată la orice altă școală în Anglia, lucru care mă va ajuta la Oxford, o universitate total aparte. Fără Notre Dame nu cred că eram la fel de ambițioasă și curajoasă. Deci, cu siguranță, Notre Dame a fost rampa mea de lansare.
”Rezultatul final a meritat tot efortul și toate sentimentele prin care am trecut pe parcursul unui an întreg!”
-Drumul către această prestigioasă universitate a fost anevoios, solicitant și - nu cred că greșesc - și epuizant. Pentru că este vorba despre un sistem de admitere mult diferit de cel românesc, te rog să povestești, în linii mari, care au fost etapele cele mai importante? Și, mai ales, cum ai parcurs tu aceste etape (eliminatorii), ce ai descoperit despre tine pe parcurs?
-Prima etapă a fost înscrierea la facultate, care este procedura aplicată la fiecare Universitate din Marea Britanie. Aceasta constă în a scrie o scrisoare despre mine, despre studiile mele, experiența mea școlară și, cel mai important (în special pentru Oxford), de ce vreau să studiez disciplina asta și să demonstrez de ce sunt cu adevărat pasionată de acest subiect. Totul în maximum 4000 de caractere. A fost un proces intens, deoarece nu reușeam să tai niciodată din caractere, eu inițial începusem cu 8000 și asta însemna că, pentru o perioadă de două săptămâni, rămâneam peste program cu profesorul meu de spaniolă ca să o putem termina, deadline-ul fiind pe 15 octombrie (2025, nota red.) pentru Oxford, Cambridge și studenții de la medicină.
Apoi scrisoarea se trimite, alături de notele prezise de profesori, adică ce au calculat ei că studenții lor vor reuși să obțină la sfârșit de august. Acesta este procesul standard care se aplică la orice facultate. Apoi apar etapele eliminatorii necesare doar pentru admiterea la Oxbridge (Oxford și Cambridge - așa sunt denumite de englezi pentru că ele sunt cu totul aparte).
Pe 24 octombrie am dat un examen de Gramatică Spaniolă, special creat de Oxford, format din 30 de întrebări de gramatică intensă în 30 de minute. Pe 29 noiembrie, la exact o săptămână după ziua mea de 18 ani, am aflat că sunt chemată la interviu, două mai exact, ce urmau să aibă loc pe 8 și 9 decembrie. Primul cu Facultatea de spaniolă și al doilea cu Facultatea de studii arabe. Interviurile au fost scurte, fiecare până în 45 de minute, dar foarte intense, cu niște întrebări la care nu existau răspunsuri prestabilite, ci create doar să descopere modul în care fiecare persoană gândește și se exprima. Așteptarea, între 9 decembrie și 13 ianuarie (ziua națională de afișare a ofertelor) a fost foarte grea, cu trăiri amestecate, mai ales că în perioada aceea am trecut și prin simulările pentru examenele finale.
Pe 13 ianuarie, emailurile se trimiteau între 9-12 dimineața. Eu l-am primit la 11.58…, îmi pierdusem speranța. Dar am fost anunțată că Universitatea din Oxford m-a pre-acceptat. Trecusem poate cel mai mare hop. Dar nici acesta nu era finalul, deoarece toate ofertele de la toate universitățile au condiția de a obține notele cerute de ei, care variază de la obiect la obiect.
Mie îmi trebuiau trei de A, pe care îi obțineam pe 13 august, la ora 10, ora României, când mă aflam în curtea bunicilor și, cu cele mai mari emoții din viața mea, deschideam rezultatele online.
De pe 22 aprilie până pe 17 iunie am dat 9 examene, 3 la fiecare materie aleasă, în cazul meu spaniola, franceza și istoria, din care se face o notă finala. Stresul a fost inimaginabil, drumul anevoios, solicitant și extrem de epuizant, dar rezultatul final a meritat tot efortul și toate sentimentele prin care am trecut pe parcursul unui an întreg. Pot spune acum că 13 a devenit numărul meu norocos. Și mai pot spune că Dumnezeu mi-a fost călăuză, prin rugăciune, în fiecare zi.
”Nu exclud varianta întoarcerii acasă, în România!”
-Ai fost pre-acceptată la două mari universități, prima fiind Oxford. Care este cea de a doua universitate și care au fost criteriile după care ai ales, în final, să studiezi Spaniolă-Arabă? Și, bineînțeles, de ce Oxford University?
-Cealaltă facultate a fost Edinburgh University din Scoția. O Universitate de prestigiu, frumoasă, un oraș frumos, dar inima mea bătea altfel pentru Oxford. Am ales Oxford pentru că mereu am fost ambițioasă și mi-am dorit dintotdeauna să țintesc cât mai sus. Am vrut măcar să încerc, pentru că știam că nu aveam nimic de pierdut. Am avut ocazia să vizitez Oxford University de două ori, o dată în august, printr-un program selectiv, și a doua oară în aprilie, după ce primiserăm oferta, iar de ambele ori am simțit că locul acesta este pentru mine și nu mă puteam vedea altundeva.
Mereu am fost atrasă de limbile străine, de combinația între gramatica calculată și creativitatea propozițiilor. Am ales să fac araba pentru că este o limbă total diferită de limbile cu origine latină, pe care deja le cunosc, alfabetul și sunetele sunt unice în lume și am ales să o împerechez cu spaniola datorită istoriei bogate pe care cele două națiuni le împărtășesc. Nu par a se asemăna deloc, dar lumea arabă a avut un mare impact asupra culturii și limbii spaniole, mai ales în sudul țării.
-În timpul procesului de admitere, după cum ne-ai dezvăluit deja, ai fost invitată la Oxford University. Ce te-a impresionat cel mai mult?
-În timpul meu petrecut la Oxford m-au impresionat cel mai tare căldura și empatia celor de acolo și cât de frumos am fost toți primiți. În Anglia există stereotipul că la Oxford se duc numai cei bogați, dar profesorii și studenții de acolo chiar au reușit să ne demonstreze contrariul. Nu mai spun de frumusețea facultății și a orașului. Un oraș studențesc bogat în istorie și în tradiție, un oraș-universitate.
-Unde o vezi pe Maria Mirea peste 10 ani? Există un vis către care pașii tăi au pornit deja?
-Peste 10 ani mă văd o femeie independentă, împlinită, poate cu un doctorat în Relații Internaționale. Și nu exclud varianta întoarcerii acasă, în România!
*la Oxford University