O adolescentă s-a prăbușit în gol de la etajul cinci al unui bloc. A fost știrea care, la începutul acestei săptămâni, a îngrozit multă lume. Multe inimi de mame au înghețat, în mulți dintre dascălii școlilor s-au născut întrebări.
Crina, o elevă în clasa a XII-a, din Câmpulung Moldovenesc, a murit când viața nu a mai avut răspunsuri.
”Liceul s-a mutat pentru o oră într-un spațiu al tăcerii spirituale”
O tragedie la care societatea este martoră. Din noianul de reacții, din sutele de mesaje sfâșietoare, am ales cuvintele unui profesor. Fostul diriginte al Crinei. Un mesaj care trage un semnal de alarmă pentru toți profesorii, elevii, părinții care au în preajmă suflete greu încercate: ”Poate că o întrebare pusă la timp, poate că o discuție mai profundă, poate că o apropiere mai atentă. Poate un simplu mesaj de speranță…”, spune prof. Florentin Lehaci, fostul diriginte din gimnaziu al Crinei.
”Dragă, Crina, știi de unde am venit acum, în prag de seară? De acolo unde tu ne-ai adunat pe toți. Profesori… și mulți tineri. Foarte mulți tineri. De vârsta ta. Exact vârsta pe care tu ai dorit acum să o oprești. Crina, să știi că ai fost iubită. Am văzut lacrimi și tristețe. Și multă tăcere. O tăcere apăsătoare! Niciodată nu am văzut curtea unei biserici atât de plină de tineri. Tineri îmbrățișați în durere. Cu sufletul zdruncinat. Am venit cu foștii tăi colegi, din acea clasă genială, așa cum vă plăcea vouă să vă spuneți. Iar curtea bisericii era plină de colegi de ai tăi. Liceul s-a mutat pentru o oră într-un spațiu al tăcerii spirituale”, mărturisește profesorul Lehaci, cu durere și compasiune față de toți cei care au iubit-o pe Crina.
”De ce?”
Întrebarea se află acum pe buzele multora dintre noi, fie că suntem adolescenți, părinți sau profesori. ”Și m-am uitat la ei… și m-a durut. Pentru că în ochii lor era mult dor de tine. Era și confuzie. Era și neputință. Era și întrebarea aceea care nu va primi răspuns: „De ce?”
Este adevărat că nimic nu poate egala durerea unei mame. Nimic nu poate alina prăpastia în care se prăbușesc părinții în astfel de momente. ”Am stat de vorbă cu mama ta. Își duce greu durerea. E greu să o poți alina. Bunica, fratele și toți cei care te prețuiesc, sunt cu sufletele zdrobite”.
”Am stat de vorbă cu tinerii. Colegi de-ai tăi, aflați în pragul bacalaureatului. Adunați în grup. Și le-am spus ceva ce simt din tot sufletul: să vorbească, să nu țină în ei, să nu ducă singuri, să ceară ajutor. Pentru că sunt dureri care, dacă rămân închise în interior, cresc. Se adună. Și ajung să apese mai mult decât putem duce”.
”Oare aș fi putut face mai mult?”
Însă, cel mai greu de dus pentru un dascăl este întrebarea inevitabilă, chiar dacă tardivă: ”Aș fi putut face mai mult?”
”Și apoi m-am întors acasă… cu un gând greu. Foarte greu. Oare aș fi putut face mai mult? Cu ceea ce știu astăzi… cu ceea ce înțeleg astăzi… poate că aș fi putut ajunge mai devreme la anumite lucruri. Poate că abilitățile mele în înțelegerea modului în care funcționează mintea și emoțiile ascunse ar fi putut deschide o ușă.
Dar nu am făcut-o. Și mă simt vinovat. Poate că o întrebare pusă la timp, poate că o discuție mai profundă, poate că o apropiere mai atentă. Poate un simplu mesaj de speranță. Nu pot să nu mă gândesc că uneori… o mică influență, la momentul potrivit, poate schimba destinul unui om. Fie el copil sau adult. Cu atât mai mult când este destinul unui copil. Al unui suflet care încă învață cum să ducă viața”, spune acum profesorul Lehaci.
Moartea Crinei este încă un semnal de alarmă. Este un îndemn dureros să nu ne ignorăm. Să fim atenți unii la alții: ”Crina, ai lăsat în urmă multă durere. Dar poate că, fără să știi, ai lăsat și un mesaj. Unul greu… dar necesar. Ne-ai spus acum că trebuie să fim mai atenți unii la alții. Mai prezenți...”.
”Vorbește, cere ajutor!”
Viața fiecărui om contează. Iar mesajul acesta nu este doar pentru cei aflați în deznădejde, ci mai ales pentru noi, cei care, având discernământ, putem să salvăm chiar și în ultima secundă!
”Pentru tine, care citești aceste rânduri... Dacă tu ești cel care trece printr-o durere pe care nu o mai poți duce… nu rămâne singur. Vorbește, cere ajutor, deschide-te! Viața ta contează. Mai mult decât crezi acum! Și ești iubit(ă), mai mult decât poți înțelege!”, este îndemnul profesorului.
”PS: Este fotografia de care vreau să îmi aduc aminte. Cea de final de gimnaziu. Un copil zâmbitor și jovial!” - Prof. dirig. Lehaci Florentin