Într-un oraș în care istoria se ascunde în bălării, a vorbi despre frumusețe e ca și cum ai vrea să străpungi înaltul cerului cu un fir de păpădie. Arhitectura este istorie, ea înmagazinează repere ale timpului trecut. Să nu ne amăgim că punem altceva în loc. Să nu ne mințim privind cu admirație către coloșii de sticlă care se ridică semeț pe locul istoriei demolate în mare grabă și cu minimă responsabilitate.
În toată lumea, vestigiile arhitecturale atrag anual milioane de turiști. Iar zidurile vechi nu înseamnă nici înălțime, nici utilitate, nici aglomerări uriașe de material. Ne uimesc detaliile decorative, ne încântă ornamentele care ne eliberează de tirania utilului, ne satisfac nevoia de armonie.
Viețile noastre sunt pline de reziduuri, ne războim cu zgomotul și cu inesteticul, încercând o cale de ieșire din acest deșert. Trăim confortabil timpurile postmoderne, dar căutăm frumusețea pierdută a vieții.
Privim astăzi din nou către clădirile abandonate, ale căror ziduri de beton cască hulpav spre lume prin ferestre-ruină.
În urmă cu aproape doi ani, o persoană bine intenționată a lansat online o petiție pentru salvarea casei Friedrich Costiner, situată pe strada Maxim Gorki nr. 13 (fosta stradă Sf. Dumitru nr. 1). Petiția a ajuns în presa locală și a fost discutată timp de aproximativ trei luni. În aprilie 2024, actualul proprietar anunța că intenționează să reabiliteze clădirea.
S-a mai scurs, de atunci, un timp al tăcerii. Un an și opt luni, iar situația rămâne neschimbată: nu a început nicio lucrare, nu există nici măcar planuri publice concrete sau autorizații de restaurare, nimic care să indice vreun progres. Există, spun unii, și posibilitatea declasării casei din nomenclatorul monumentelor istorice, ceea ce ar deschide calea sigură spre demolare.
Se nasc multe întrebări fără răspuns. Ne lovim de legile care apără proprietatea privată, dar vorbim, în același timp, de un imobil clasat ca Monument Istoric, aflat într-o zonă importantă a orașului! Care ar trebui să fie apărat tot de lege.
O casă care multe a pătimit: a fost incendiată, lovită, distrusă, folosită ca depozit de gunoi și adăpost pentru năpăstuiții urbei. Acum, doar copacii mai au curaj să își înfigă rădăcinile în interiorul zidurilor. Nici măcar oamenii străzii nu se mai apropie de ea. Damful îngrozitor te ține departe, clădirea fiind mai degrabă un focar de infecție decât un vestigiu al trecutului.
Cu fiecare zi care trece, zidurile devin tot mai fragile. Bătrâna casă Friedrich/Henri Costiner moare cu fiecare clipă de indiferență.
La noi, și Botoșaniul nu face excepție, indiferența față de numeroasele clădiri de patrimoniu nu face decât să adâncească gravitatea și să grăbească șubrezirea acestor comori arhitecturale. Și nu vorbim doar despre Casa Costiner, ne îndreptăm privirile și spre numeroasele clădiri retrocedate și abandonate, către numeroasele imobile moderne ridicate la doi pași de zidurile monumentelor, multe pe baza avizelor ștampilate de chiar instituțiile care ar fi trebuit să le protejeze. Avem un Centru istoric de o valoare excepțională și unic în spațiul moldav, dar "sufocat" de locuitorii săi nu totdeauna ospitalieri cu doritorii de promenade pe înserat.
Specialiștii ne atrag atenția că arhitectura zilelor noastre nu arată realitatea, ci se răzbună pe ea, răpindu-ne armonia interioară și lăsându-ne să rătăcim neconsolați și înstrăinați într-un deșert spiritual.
Societatea civilă pare să fie singura care mai are curajul să ceară salvarea acestor monumente.
Da, Botoșanii trăiesc paradoxul unui prezent care își confiscă propriul trecut.
Și, da, Riscăm să lăsăm urmașilor o istorie nescrisă a distrugerilor pe timp de pace.
Casa ”Friedrich Costiner", construită la sfârșitul sec. XIX, este parte din istoria acestui oraș. Fost administrator la societatea Hercules, fost proprietar la "Prima societate a morilor cu aburi, societate în nume colectiv" din Botoșani, fost proprietar al moșiei Corni, Friedrich Costiner (1864-1927) aduce o deosebită contribuție la dezvoltarea orașului Botoșani, fiind totodată decorat cu Coroana României și Steaua României.
