Pe 26 februarie, creştinii ortodocşi o prăznuiesc pe Sfânta Muceniţă Fotini Samarineanca. Sfânta Muceniţă Fotini (Fotinia) este ocrotitoarea celor ce poartă numele Luminiţa, Clara, Lucia, Svetlana.
Fotini corespunde numelui grecesc Photeiné, un derivat de la "photos" (lumină), care are corespondent în mai multe limbi: slavonă (Svetlana), latină (Lucia), franceză (Claire), spaniolă (Clara), română (Luminiţa).
Înălţăm astăzi rugăciuni de mijlocire Sfintei Muceniţe Fotini, samarineanca pe care o regăsim atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Tradiţia bisericească. Este vorba despre femeia amintită doar cu toponim de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în relatarea convorbirii sale cu Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 4, 5-42), a cărei viaţă este completată de mărturii tradiţionale despre moartea mucenicească în timpul persecuţiei împăratului roman Nero (54-68). Calendarul ortodox aminteşte astăzi de sfârşitul său martiric, femeia samarineancă având consacrată şi o duminică din an ce îi poartă numele, în cea de-a V-a săptămână după Sfintele Paşti.
Sfântul Ioan Teologul descrie în Evanghelia sa dialogul dintre Mântuitorul Hristos şi o femeie samarineancă, înscriindu-i acesteia din urmă numele în istorie. După două milenii, cel puţin o dată în an, lumea creştină aminteşte de cea care a vorbit cu Mesia lângă fântâna lui Iacov din cetatea Sihar, în Samaria. Iar numele şi faima i se vor pomeni până la sfârşitul veacurilor. Relatarea convorbirii lui Iisus cu femeia samarineancă este unul dintre cele mai fertile momente biblice, mărturie în acest sens stând exegezele unor mari păstori de suflete ai Bisericii, din perioada patristică până la teologi contemporani.
Părintele Dumitru Stăniloae, autorul traducerii şi notelor din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, observă faptul că „mare putere a dovedit Iisus când a făcut dintr-o femeie stăpânită de plăcerile trupeşti o mare misionară“, adăugând că „ştia dinainte pe cine alege pentru misiunea pe care i-a încredinţat-o. Ştia ce posibilităţi sunt în această femeie“.
Femeia care s-a învrednicit a vorbi cu Domnul şi a-L propovădui celor de alt neam primeşte, peste veacuri, lauda creştinilor. Sfântul Chiril observă chiar înţelepciunea mărturiei sale din cetate: „O, ce schimbare minunată! O, ce tărie cu adevărat mare şi demnă de Dumnezeu! Ce minune negrăită, străvezie! Cea care nu înţelegea la început nimic din cele spuse devine un maestru în cuvinte şi introducătoare în taine. ş...ţ Priveşte cu ce meşteşug le-a vorbit samarinenilor. Nu spune îndată că a aflat pe Hristos, nici nu-şi începe povestirea cu Iisus. Ci şi-a început-o în chip drept, întrecând mult măsura cuvintelor potrivite ei, neaflând nişte ascultători necunoscători ai cuvintelor ei. Le uşurează deci de la început primirea spuselor ei, începând cu minunea, şi, uimindu-i mai întâi cu ea, le face astfel mai netedă calea spre credinţă. «Veniţi şi vedeţi», zice cu înţelepciune, aproape strigând cu glas fierbinte. Le va ajunge spre credinţă şi numai vederea, care le va întări credinţa, fiind prezente minuni vrednice de preţuit“.
Fericitul Augustin ne îndeamnă să vedem prin această femeie „chipul Bisericii“, care „vine de la străini, căci Biserica trebuia să vină dintre neamuri, care sunt străini de neamul iudeilor“. Mărturia ei din cetatea Sihar a avut loc la începutul propovăduirii Mântuitorului, aşadar după anul 30 al erei creştine. Pătimirea sa în timpul persecuţiei lui Nero, aproximativ trei decenii mai târziu, dovedeşte o convertire autentică în urma întâlnirii cu Domnul. Dacă în Sfânta Scriptură o regăsim fără nume („samarineanca“), trecându-i-se în plan secund identitatea pentru a servi drept model faptele ei, şi nu persoana, Tradiţia bisericească i-a consemnat viaţa după întemeierea Bisericii. Samarineanca devine Fotini. Apostolii sau ucenicii lor o vor fi botezat, dându-i un nume creştin ce înseamnă tocmai „cea luminată“. Pentru propovăduirea sa, Biserica o numără între sfinţii cei „întocmai cu Apostolii“.
Sf. Ier. Porfirie, Episcopul Gazei
Sfântul Porfirie (†420) era din Tesalonic şi a fost crescut de părinţii săi în dreapta credinţă şi în viaţa cea după Evanghelie. Pe când avea 25 de ani şi-a lăsat patria şi s-a dus în Egipt, făcându-se monah în Pustiul Schetic, unde timp de cinci ani a trăit în aspre nevoinţe, în post aspru şi rugăciune multă. A mers apoi la Ierusalim să se închine la Locurile Sfinte şi aici l-a întâlnit pe călugărul Marcu, ce i-a devenit ucenic. Căzând bolnav, Sfântul Porfirie l-a trimis pe ucenicul său la Tesalonic, pentru ca acesta să-i împartă averea săracilor. Asemenea Sfântului Apostol Pavel, cunoştea meseria de a face corturi, învăţându-i totodată pe iudei şi pe păgâni cuvintele Evangheliei. Ioan al II-lea (386-417), Episcopul Ierusalimului, auzind despre viaţa Sfântului Porfirie, l-a chemat la sine şi l-a hirotonit preot, încredinţându-i paza Crucii Domnului. Pe vremea împăratului Arcadie, murind episcopul din Gaza, Sfântul Porfirie a fost sfinţit episcop acolo, la cererea clerului şi a credincioşilor. Cu ajutorul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Porfirie a reuşit să-i liniştească pe păgânii din Gaza şi cu daruri de la împărăteasa Eudoxia a înălţat acolo, în locul templului păgân, o biserică frumoasă. A trecut la Domnul la vârsta de 72 de ani, după 25 de ani de păstorire.