Pentru mulți dintre noi este doar directorul onorific al Teatrului "Vasilache" din Botoșani, a primit o Diploma de Excelenţă în Artă, din partea Primăriei municipiului Botoşani și chiar a fost unul din nominalizaţii la Premiul Naţional de Poezie ''Mihai Eminescu'' pentru Opera Omnia.

Matei Vișniec este însă cel mai apreciat dramaturg român contemporan, la nivel internațional, piesele sale fiind jucate frecvent în teatre din peste 30 de țări și la cele mai mari festivaluri. A primit numeroase distincții literare importante, locuiește la Paris și, în același timp, este jurnalist la Radio France Internaționale.

A reușit să plece din România în 1987, la Paris, cu o viză turistică, dar, în timp ce se afla acolo, piesa sa “Caii la fereastră” este interzisă de regimul comunist de la București, chiar înainte de premiera spectacolului, astfel că dramaturgul cere azil politic și se stabilește în Franța.

Colaborează cu postul de radio britanic BBC între 1988-1989, de la Londra, dar se întoarce la Paris, unde primește o bursă de studii pentru a scrie o lucrare despre “Rezistența culturală în Europa de răsărit sub regimurile comuniste”.

30 de ani mai târziu, Alexandra Tănăsescu, de la Culturaladuba.ro, l-a întâlnit la București și l-a întrebat cum privește acum țara din care a fost nevoit să plece.

- Domnule Vișniec, se împlinesc 30 de ani de la Revoluția din 1989, cum arată România la 30 de ani de atunci, care este diferența între în ce își doreau românii să devină România și ce este ea la 30 de ani distanță?

- Există foarte contraste și foarte multe decepții la 30 de ani după căderea comunismului, dar nici nu trebuie aruncat totul în pubela disperării, pentru că trăim într-o Românie cu totul și cu totul diferită față de cea în care unii dintre noi ne-am irosit primii ani ai tinereții. 

Să nu uităm că, totuși, este o perioadă de pace în această zonă a Europei, este o democrație care, de bine, de rău, funcționează, există o libertatea de circulație, de a pleca, de a reveni, nimeni nu este arestat la ieșirea dintr-un restaurant sau într-un apartament unde l-a criticat pe președinte sau a criticat guvernul și n-am auzit să fi fost oameni ridicați dimineața la ora 4 și duși la interogatoriu pentru că au criticat regimul. Deci, să nu uităm perioadele cu adevărat negre din istoria recentă a României.

În rest, sigur că putem încerca să facem bilanțul realizărilor, care sunt pline de contraste.

Poate că România putea să meargă mai repede pe drumul prosperității, poate că România, dacă ar fi avut o clasă politică mai atașată de interesele obștești decât de interesele proprii, ar fi avut șansa de a se apropia mai mult de Occident, de a se apropia de nivelul de viață de acolo. Poate ar fi avut mai multe oportunități și ar fi atras mai mulți investitori dacă nu ar fi existat atâta corupție. Deci, există mulți astfel de poate și dacă. Nu mi se pare cel mai fericit tablou nici faptul că 3-4 milioane de români lucrează în străinătate, ceea ce înseamnă o scurgere a materiei cenușii, a forței de muncă și a forțelor vii ale națiunii. Ar trebui ca politicienii de azi să imagineze un plan de reatragere a diasporei înapoi în țară, de creare de oportunități, pentru ca românii care au avut o experiență importantă în occident, să revină cu experiența lor în România.

Așadar, nici nu e totul pierdut, dar nici nu am fost 100% câștigători.

În raport nu cu visele, ci cu iluziile din decembrie 1989, sigur că putem spune că există mari decepții. Dar și atunci oamenii erau într-o ecuație de entuziasm, iar deseori visele erau făcute dintr-o proastă cunoaștere a mecanismelor economice și a modului în care se instalează și funcționează democrația.

Toți oamenii au crezut că există o relație de la cauză la efect între democrație și prosperitate, dar nu există. Prosperitatea vine cu alte reguli, alte legi, decât vin libertatea și democrația.

Iată portretul României, după 30 de ani. Mâinile Occidentului și ale Franței s-au întins mereu spre România. Nu au știut întotdeauna românii să prindă aceste mâini.

- Cum este privită România din Franța, unde locuiți dumneavoastră?

- România continuă să aibă un capital de simpatie în Franța și să fie din când în când apreciată pentru ceea ce face și deseori criticată pentru ceea ce nu face, e o privire obiectivă. De câte ori au existat cazuri de corupție grave în România, presa străină a vorbit.

În primii 15 ani, imaginea României a fost mai degrabă negativă, în ultimii 10 ani s-a ameliorat pentru că românii și-au dat și unele șanse. România a asigurat președinția Uniunii Europene, a existat un sezon cultural Franța – România, în prezent există un fel de expoziție emblematică pentru România, la Bruxelles, expoziție Brâncuși, în cadrul festivalului Europalia.

Aș spune că mâinile Occidentului și ale Franței s-au întins mereu spre România. Nu au știut întotdeauna românii să prindă aceste mâini, după cum nu au știut românii să utilizeze fondurile europene ca să creeze ceea ce aș fi numit eu – unitatea prin economie, prin infrastructură.

Unitatea României prin infrastructură ar fi fost un lucru extraordinar, care nu s-a realizat.

Unitatea românilor este asigurată prin limbă, prin cultură, religie, liberă circulație, dar faptul că în toți acești ani nu s-au creat autostrăzi între regiunile istorice, că nu se poate merge pe autostradă între București – Suceava sau București – Timișoara – este o vină istorică a tuturor politicienilor care s-au perindat la putere.

Eu am călătorit în Portugalia, Spania, Grecia, la ora la care aceste țări foloseau din plin banii Uniunii Europene și duduiau șantierele. Românii au rămas în afara acestor șanse și în continuare sunt divizați, pentru că de la Timișoara îi e mai ușor omului să meargă la Budapesta, decât la București.

Iată un exemplu de gravă eroare de judecată și de acțiune.

În același timp, România are un capital cultural asigurat, sunt multe lucruri formidabile care se întâmplă în România din punct de vedere al festivalurilor, al creativității.

Astăzi, ministra sportului în Franța e româncă și unii spun: ah, ești român ca Roxana Mărăcineanu! Acum, deseori mi se întâmplă să stau de vorbă cu oameni, cu artiști și să spună: ah, și fata care se ocupă de maică-mea de 3 ani, și e așa de bună, tot româncă este. Românii slujesc Europa, mătură, curăță, șterg la fund persoane în vârstă, muncesc din greu…și asta e o imagine a României.

- Vorbeați, însă, despre expoziția Brâncuși din cadrul Europalia. Pare, totuși, o formă de ipocrizie din partea autorităților, pentru că se mândresc cu Brâncuși peste hotare, însă în țară s-au făcut foarte puține pentru memoria lui Brâncuși și pentru promovarea lui. Un singur exemplu e chiar Cumințenia Pământului, pe care statul a refuzat să o cumpere, dar acum ea este expusă la Bruxelles.

- Să ne amintim, totuși, că Brâncuși s-a afirmat în străinătate, în Franța, că francezii i-au conservat atelierul lângă Georges Pompidou și dacă nu pleca din România, nu realiza ceea ce a realizat, nu devenea părintele artei moderne.

Și pe mine mă doare că unii artiști care au plecat din România și care au devenit imaginea României în străinătate, nu sunt la fel de apreciați în țară. Există încă acest complex că trebuie întâi să te afirmi în străinătate ca să fii recunoscut în interior.

Dar, în același timp, Brâncuși este o imagine a României.

După cum, deseori mă întâlnesc cu oameni în străinătate, fiecare exclamă altceva: ah, ești român! Cioran! alții spun: ah, ești român, Hagi, alții spun Năstase sau Nadia, alții Tristan Tzara.

Pentru fiecare categorie socio-profesională, România are o imagine.

De pildă astăzi, ministra sportului în Franța e româncă și unii spun: ah, ești român ca Roxana Mărăcineanu!

Acum, deseori mi se întâmplă să stau de vorbă cu oameni, cu artiști și să spună: ah, și fata care se ocupă de maică-mea de 3 ani, și e așa de bună, tot româncă este.

Sigur, românii slujesc Europa, mătură, curăță, șterg la fund persoane în vârstă, muncesc din greu…și asta e o imagine a României.

Imaginea e plină de constraste. Atuurile sunt pacea, democrația, faptul că România face parte din Uniune e un salt gigantic, nimeni nu își imagina în 89 că se va putea.

Și, în același timp, e o Românie care a fost maltratată de interesele personale ale clasei politice, care poartă principala vinovăție a faptului că timpul nu s-a transformat în civilizație mai repede.

Sursa: Culturaladuba.ro