Imaginile cu patrimoniul orașului Botoșani, articole despre zidurile încărcate de istorie care zac în părăsire, unele ”salvându-se” de suferință prin autoprăbușire, au făcut de multe ori subiectul articolelor de presă. De fiecare dată, valuri de indignare au venit din partea comunității, nu au lipsit de-a lungul vremii petițiile din partea unor cetățeni care, în naivitatea lor, credeau că de asta este nevoie pentru ca cineva să acționeze.

CITEȘTE ȘI: "Aproximativ 60 de pompieri botoșăneni avansați în grad, la termen! (Foto)"

 

Însă atunci când altcineva ajunge în orașul tău și îți așază în față oglinda spartă a trecutului, durerea devine parcă și mai cruntă.

Cristian Marchiș este un clujean pe care serviciul l-a adus în Botoșani. ”Orașul geniilor” l-a fascinat. Dragoste la prima vedere. ”Un oraș absolut fascinant!”, spune Cristian, dar fericirea nu ține mult.  

O radiografie tristă, amară, a unui oraș care nu mai poate supraviețui doar din faima unui trecut, nici în umbra unor genii.

Cum se văd Botoșanii prin ochii unui om care spune cu sinceritate: ”Încep să mă îndrăgostesc de acest oraș. Dar paradoxal simt și o durere tot mai mare”?

”Este un sentiment ciudat când începi să te îndrăgostești de o localitate. Din toamna trecută am început să umblu des în Moldova în interes de serviciu. Și "baza operațională" la aceste drumuri este în Botoșani. Adică hotelul, unde ne odihnim după drumul epuizant și muncă. Și oricât de obosit sunt, de obicei încerc să cunosc împrejurimile când ajung într-un loc nou. Da, prima dată am făcut turul bisericilor și sinagogilor din oraș iarna, după lăsarea serii.

Și am descoperit un oraș absolut fascinant. Cel puțin ceea ce au lăsat comuniștii. Și am început să citesc despre istoria locului. Și am început să citesc despre personalitățile locale. Și am început să discut cu oameni din Botoșani.

Și totodată am simțit și multă tristețe. Văzând clădiri istorice lăsate paragină. Văzând centrul vechi lăsat paragină. Văzând muzeele închise pentru o renovare fără de sfârșit. Am simțit tristețe într-un oraș cu potențial uriaș, dar care conduce totuși la numărul de asistați sociali.

Consider că Botoșaniul ar putea să fie un pol al culturii și un oraș turistic. Dar parcă lucrurile în acest oraș merg cu încetinitorul. Și parcă nu prea se face nimic pentru turism. Ba dimpotrivă. Muzee din zonă par să se închidă. Clădiri istorice stau să se prăbușească. Sau s-au prăbușit. Iar bisericile istorice care împânzesc orașul stau închise turiștilor. Da, chiar am fost luat la rost că am avut tupeu să intru în curtea uneia dintre ele care avea poarta larg deschisă.

Încep să mă îndrăgostesc de acest oraș. Dar paradoxal simt și o durere tot mai mare. Fiindcă eu în spatele clădirilor abandonate văd viața care a fost. Și care ar putea să fie. În spatele străzilor istorice care arată parcă după apocalipsă văd viața care a fost cândva pe ele. Și care ar putea fi iarăși. În spatele ușilor de biserici închise îl văd pe Dumnezeu. Închis. Pierzând încet cu orașul...”.

(Nota red.: Textul este postat pe rețelele de socializare în limbile română, maghiară și engleză; Fotografiile aparțin autorului)