Un pianist, o orchestră, doi compozitori. Rachmaninov și Dvořák pe scena Filarmonicii din Botoșani, sub bagheta dirijorală a lui Petronius Negrescu.
Recurenta lamentație, a disperării neputincioase atunci când vorbim despre cultura botoșăneană, devine inutilă în lipsa soluțiilor, în absența voinței factorilor de decizie de a civiliza și a dezvolta acest segment în mod vădit supralicitat în discursurile aducătoare de voturi. Dacă în urmă cu o săptămână publicul asista revoltat la un spectacol de teatru în care actorii erau nevoiți să joace într-o căldură infernală, în costumele de scenă groase (sala Casei Tineretului), vineri seara am asistat la un concert de excepție și am aplaudat un pianist care și-a finalizat partitura într-o stare de vădită epuizare din cauza căldurii (sala Casei Sindicatelor).
Publicul a aplaudat nu doar prestația artistică, ci și efortul suplimentar la care solistul și întreaga orchestra au fost supuși într-o sală total neadecvată unui astfel de eveniment cultural.
Italianul Alessandro Marano dispune înainte de toate de bagajul interpretativ care adună laolaltă arta, tehnica, virtuozitatea și sensibilitatea. Excelent pliat pe muzica lui Rachmaninov, conectat la fiecare sunet al orchestrei, pianistul a oferit publicului prezent vineri seara la concertul Filarmonicii Botoșani nu doar o interpretare de calitate, ci și imaginea unui artist pentru care muzica înseamnă a dărui.
Concertul nr.2 pentru pian și orchestra, în do minor, vine pe o construcție clară, chiar dacă într-o compoziție pianistică bogată și completată de o amplă partitura orchestrală. Rachmaninov echilibrează aceste amplitudini muzicale îmbinând lirismul grav cu cel simfonic, pentru a duce apoi totul într-un discurs muzical triumfal și grandios.
Concertul nr. 2 face parte din opera reprezentativă a lui Serghei Rachmaninov, impresionând nu doar prin lirismul care îl apropie pe compozitor de Chopin, Liszt sau Grieg, ci și prin complexitatea componistică. Dialogul în care Rachmaninov își așază solistul în raport cu orchestra se manifestă în final ca un întreg. Dramatismul și lirismul care se succed fără să impună, elementele de virtuozitate care impresionează și de o parte și de cealaltă, accentele care trimit către nemărginita stepă a Rusiei sunt doar câteva dintre caracteristicile pe care le îmbracă și apoi le desfășoară muzica lui Rachmaninov.
Partea a doua a serii a fost dedicată lui Antonín Dvořák, cu Simfonia nr.9 în mi minor, op.95, "Din lumea nouă". O lucrare a cărei frumusețe se traduce printr-un limbaj muzical bogat, în sonorități simfonice care alunecă brusc în bucăți muzicale sumbre, pe alocuri chiar dure. Muzica lui Dvořák vine mai întâi ca o rugăciune. O muzică sub care aerul se cumințește, ritmul se integrează perfect suflului fiecărui ascultător. Pentru că fiecare biruință se termină cu o rugăciune și fiecare rugăciune duce către biruință. O simfonie care angrenează și angajează orchestra ca într-un puzzle din care, chiar dacă independent par neînsemnate, împreună piesele își completează întregul. De la tânguire la exuberanță, de la ritm la rigurozitatea interpretării, orchestra a reușit o interpretare de excepție a muzicii lui Dvořák, primind la final meritatele aplauze din partea publicului.
