Într-un sat din nordul Boto­șanilor lua naștere, în urmă cu zece ani, Ansamblul "Cor­dăreanca", dezmorțind sufletul așezării. Povestea au în­ceput a o scrie câțiva entu­ziaști păstrători ai tradiției lo­cului. Prin strădania lor, azi Cordărenii au devenit o vatră etnografică renumită în țară și în lume.

În casa soților Mariana și Romică Adăscăliței, din Dorohoi, duhul satului de altădată pare să se fi cui­bărit în orișice ungher. Ici o scoarță veche, înflorată, cum țeseau odată femeile din Cordăreni. Colo oala de lut cu pântecele înflorat, adusă din casa părintească, în care, pe soba caldă, se prindea laptele. Sub fereastră, frumos rânduite, opincile celor doi, croite după meșteșugul vechi, cu nojițe subțiri și gurguie, sunt vecine cu asprii colțuni de lână, numai buni de încălțat la vreme de ger. Deasupra, în cui, un trofeu al sărbătorilor de iarnă – harapnicul împletit, cel ce spunea, cândva, despre gospodarul ce-l purta, mai mult decât ar spune astăzi buletinul de identitate.

CITEȘTE ȘI: "Mamă, l-am văzut pe tata cu una… (Foto, Video)"

Așa sunt ei de când se știu. Cu satul în suflet s-au trezit acasă, în bătătura părinților. El în Dumeni, ea în Cordăreni. L-au ținut aproape, ca pe o a doua cămașă, croită pe firea lor, pretutindeni pe unde viața i-a purtat. Le-au fost dragi obiceiurile vechi, portul pe care și-l aminteau până la cea mai mică înfloritură, mește­șu­gurile bătrânilor și vorbele lor de duh, clăcile și șeză­torile, muncile și anotimpurile, nicăieri și niciodată mai frumoase ca-n vremea copilăriei. Când în casa lor caldă și primitoare soseau prietenii, un mic spectacol folcloric, improvizat, era garantat. Totul din drag de sat.

Apoi a mai fost ceva. Ceva ce nu le dădea pace. „Când a murit tătuța (n.r. – bunicul lui Romică Adăscăliței), Gheorghe Rotaru, din Dumeni, soțul meu a primit de pomană, «de sufletul celui adormit» cum se spune la noi, costumul lui de mire, cusut de mămuța Adela, înainte de a se căsători, cum obișnuiau fetele a face în vechime. Ei, noi avem un cerc de prieteni, iubitori cu toții ai lumii satului. Și când veneau pe la noi, tot scoteam și le arătam costumul lu' tătuța. Și parcă nu ne dădea pace. Tot ne frământam și tot vorbeam cu soțul că trebuie să facem ceva, să fie la Cordăreni iar frumos cum a fost”, povestește Mariana Adăscăliței.

 

Citește integral, în Ziarul Lumina, un material de Otilia Bălinișteanu