Mai suntem inca in atmosfera marii sarbatori a crestinatatii, Invierea Domnului. Am trecut toti, cu bucurie, prin aceasta sarbatoare care ne-a dat incredintarea ca Iisus era trimis de Dumnezeu, ca era insusi Dumnezeu-Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa inviere. Ne-a dat astfel, in acelasi timp, incredintarea ca si noi vom invia. Fiindca nimic din ce a facut, nimic din ce a spus Mantuitorul cat a fost pe pamant, n-a spus nici pentru E! insusi, nici numai pentru cei care-L ascultau atunci, ci a spus si a implinit toate, pentru atunci si pentru toate generatiile de dupa El, pentru ca toti, din invatatura Sa sa ia invatatura pentru ei, din minunile Sale si, mai ales, din minunea invierii Sale.
Sa invete oamenii din toate acestea, din cuvinte si minuni, ca nu sunt singuri pe pamant si ca nu numai pamantul este unica lor locuinta, vii sau morti fiind. Poate ca aceasta este insasi esenta motivului pentru care Dumnezeu a hotarat sa se intrupeze pe pamant: ca sa ne invete, sa ne dea asigurarea ca nu suntem singuri pe pamant, ca exista Dumnezeu si ca El este autorul lumii si creatorul nostru, ca El este Cel ce poarta de grija tuturor si ca la El ne vom intoarce toti, intru imparatia Sa. Acolo ne vom intalni toti, dupa ce vom trece de aici. Esenta invataturii Sale este prin urmare aceea ca si noi suntem nemuritori.
Sa ne gandim si la alternativa inversa. Daca noi, cei cu o anumita chemare interioara spre mai mult decat ne spun simturile, n-am sti ca suntem nemuritori, daca n-am sti ca exista Dumnezeu, daca n-am avea invatatura Mantuitorului si ordinea morala si spirituala adusa si instaurata de El in lume, daca n-am sti sa raspundem la intrebarile "de unde venim si unde mergem", si "ce rost avem aici pe pamant", in ce stare sufleteasca si intelectuala ne-am afla? Am fi dezolati. Am fi niste oameni tristi. N-am putea gasi multumirea in nimic, stiind ca la un moment dat totul se termina in pamant, si ne prefacem in tarana, si cu aceasta s-a terminat totul! Cum ne-am simti oare, si cum am reactiona, cum ne-am privi unii pe altii, cum ne-am privi sotiile, sotii, copiii, daca am sti ca nu mai exista alta comuniune, alta legatura intre noi, alta decat aceasta de pe pamant, daca am sti ca dincolo nu mai exista nimic, nici un fel de continuare? Cum ar fi daca ne-am trezi in fata unui serial de film, foarte interesant, incitant, cu probleme de mare adancime, in care problemele doar s-ar pune, dar nu s-ar rezolva, totul s-ar incepe, dar nu s-ar continua, si n-ar avea acel promitator final: "va urma"? Ar fi dezolanta o asemenea viata! Viata noastra capata sens, capata explicatie, capata lumina numai prin faptul ca aflam din Invierea Domnului ca si noi vom invia, ca si noi avem un destin dincolo de ceea ce se vede, ca dupa ce se pune o cruce, la capataiul nostru din cimitir, povestea nu se incheie, ci exista un "va urma".
A pune cruce la ceva, in vorbirea populara romaneasca, inseamna a te afla in fata unui sfarsit, a unei situatii care nu mai poate avea alta iesire, dar expresia se refera numai la viata de aici. Caci despre viata de dupa moarte, poporul nu are indoieli. El zice: "s-a dus la odihna", "a scapat de necazuri", dar nu in sensul ca a disparut, ci ca a trecut dincolo, "pe celalalt taram". De aceea i se dau de pomana haine, hrana, ca sa le aiba si dincolo. Ce frumoasa, ce generoasa e aceasta comuniune, aceasta solidaritate cu cei plecati, aceasta credinta in nemurire!
Spuneam ca traim in aceste zile inca in atmosfera invierii. Dar traim inca si in atmosfera Duminicii lui Toma, in atmosfera indoielii lui. Cati dintre noi, odata cu invierea, n-au trait si ei, ca si Toma, ca si multi dintre ucenicii Mantuitorului, indoiala cu privire la inviere? Fiecare a rostit macar o data cu cugetul sau, cu ingrijorare: "Dar oare va fi fost asa?" Toma a fost mai categoric: "De nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede!" (Ioan, 20, 25).
Multi dintre noi au trecut prin aceeasi idoiala, dar toti am auzit si fericirea aceea, promisa de Mantuitorul la intalnirea cu Toma dupa o saptamana de la inviere: "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 20, 29), sau adresata noua: Fericiti cei ce nu vor vedea si vor crede. Fericiti cei care vor lua de buna marturia voastra, a celor ce M-ati vazut, a celor ce ati trait in vremea faptului invierii, a celor ce M-ati intalnit, a celor ce ati stat de vorba cu Mine dupa inviere. Fericiti vor fi toti cei care vor crede marturia voastra.
Am trecut multi dintre noi, in sufletele noastre, ca si Toma, si prin aceasta perioada de indoieli, dar am biruit-o, pentru ca nu se poate sa n-o birui, nu se poate ca argumentele invierii sa nu oblige constiinta si mintea credinciosilor sa creada in inviere, pentru marturia nenumaratilor martori ai invierii care au spus: noi L-am vazut, noi L-am intalnit! Saul care era prigonitor, pentru ca nu credea ca Iisus Hristos era Mesia, si nu credea in inviere, cand L-a intalnit pe drumul Damascului a devenit din mare prigonitor, mare Apostol. El a fost acela care a rostit acel silogism cu neputinta de negat de nimeni: "Daca Hristos a inviat, atunci si noi vom invia". Si el era dintre cei care stiau ca Hristos a inviat, pentru ca statuse de vorba cu Dansul, dupa inviere.
Faptele, se spune, sunt un lucru incapatanat. Ele se impun de la sine, nu mai trebuie demonstrate. In fata unui fapt n-ai ce face, trebuie sa-l recunosti. Saul, prigonitorul, n-a avut ce face, a recunoscut faptul invierii si a devenit marele Pavel propovaduitorul, marele propagator al crestinismului. Indata dupa aceea si-a inceput calatoriile misionare, a traversat Asia Mica de mai multe ori, a ajuns in Europa, propovaduind nimic altceva decat pe Iisus cel rastignit si inviat.
Pe aceasta credinta se intemeiaza toata invatatura crestinismului. Pe credinta in inviere se intemeiaza tot sensul vietii noastre. Si iata ca dupa aceste zile in care toti ne-am pus problema invierii, in care toti am trecut prin indoiala si am depasit-o iata ca Biserica ne pune astazi in fata unele din evenimentele din viata si invatatura Mantuitorului Iisus Hristos, pentru a ne tine treaza credinta in invierea Sa, in puterea Sa dumnezeiasca, in puterea Sa de a fi prezent si in viata noastra, asa cum a fost cu contemporanii, cu cei care au trait odata cu El.
Ni se relateaza, asa cum ati auzit din Evanghelia de astazi, intamplarea cu un slabanog care de 38 de ani astepta sa se faca cu el o minune. Exista in Ierusalim o scaldatoare care, din cand in cand, avea puteri miraculoase. Dumnezeu facea ca periodic sa se reverse de undeva din izvoare, anumite ape cu insusiri vindecatoare, care si tulburau apa obisnuita a lacului si, in care, cel care intra intai se vindeca de oricare boala era cuprins. Vorba mersese ca un inger al Domnului venea si tulbura apa, o amesteca si o facea in mod miraculos vindecatoare de boli.
Nu e un lucru imposibil. Asemenea ape vindecatoare exista si in vremea noastra. Aceea va fi avut in plus si altceva, un dar al lui Dumnezeu, anume. Un astfel de bolnav, un slabanog, de 38 de ani nu reusea sa intre repede in lac. Intrau altii care erau mai in putere decat el. Dar el nu-si pierdea rabdarea, si. aceasta este poate un prim lucru pe care trebuie sa-l invatam de la dansul. Nu-si pierde rabdarea.
Era un om intelept probabil. Disperarea e solutia neinteleptilor, a capitularzilor. Descartes spunea ca "rabdarea e inceputul intelepciunii" (Discours de la metode). Si mai inaintea lui, anticul Publius Syrus spusese ca rabdarea e "remediul pe care il inveti de la intelepciune" (Sententiae). "Rabdarea, spunea Lautreamont, e omagiul adus sperantei" (Poesies). Cel care rabda spera. Spera intr-o solutie, intr-o iesire, intr-un raspuns. Rabdarea adevarata nu e o virtute pasiva, o capitulare, ci asteptarea unei rezolvari de undeva. Bolnavul care rabda durerea spera ca va trece. Ucenicul care rabda in ascultare, spera ca e spre indreptare si mantuire.
O astfel de rabdare in speranta avea si slabanogul. De 38 de ani nu putea intra in miraculoasa scaldatoare, si totusi nu-si pierdea rabdarea, ramanea in continuare crezand ca intr-o zi va ajunge si el in atentia lui Dumnezeu. Si iata ca rabdarea lui va fi rasplatita. Dar nu asa cum astepta el. El ar fi asteptat, probabil, sa se gaseasca cineva care sa-l arunce si pe dansul, inaintea altora, in lacul vindecator.
Intr-o zi a venit Mantuitorul si l-a vazut. Nu era nevoie sa i se spuna Mantuitorului cine sunt oamenii care asteptau acolo, si de cat timp. Cine nu cunostea scaldatoarea Vitezda? Poate si pe slabanogul de 38 de ani il cunosteau foarte multi, fiind el veteranul asteptarii, dar si al nemilostivirii tovarasilor de suferinta! Uneori, suferinta inaspreste inima si alimenteaza egoismul, iar competitia in obtinerea favorurilor sau a unei vindecari e nemiloasa. Dezumanizeaza.
Il va fi cunoscut si Iisus? Greu de spus. Iisus era din nord, din Galileea, nu din Ierusalim. Dar nu ar fi impropriu sa spunem ca, Dumnezeu atotstiutor fiind, il cunostea. Cunoscandu-l deci ca era de multa vreme acolo si ca nu ajungea la apa vindecatoare, l-a intrebat: Tu ce vrei? De ce stai aici? "Voiesti sa te faci sanatos?"
Intrebarea era doar de forma. Evident ca voia, ca doar de-aceea statea acolo. "Da, Doamne; dar n-am om care sa ma arunce in scaldatoare cand se tulbura apa, si de aceea pana merg eu, altul se pogoara inaintea mea" (Ioan, 5, 7). Si atunci Mantuitorului, facandu-i-se mila de el, nu i-a mai spus ca nu e nevoie sa-1 mai arunce cineva in scaldatoare, ci i-a spus: "Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi". Si in clipa aceea bolnavul s-a ridicat, si si-a luat patul, si a plecat. Iisus s-a facut nevazut. Intalnindu-se mai apoi in templu, Iisus i-a mai adaugat doar aceste cateva cuvinte, esentiale, care trebuie sa ne retina atentia: "Sa nu mai gresesti, ca sa nu ti se intample tie ceva mai rau".
E posibil ca in cazul acestui bolnav, neputinta lui sa fi fost datorata pacatelor lui. Stim ca sunt si alte cazuri, relatate de Evanghelii, cand Mantuitorul vindeca, de pilda un orb, dar cand e intrebat: "Cine a gresit, acesta sau parintii lui?,, - raspunde ca: "Nici acesta, nici parintii lui, ci acestea s-au facut ca sa se arate prin el lucrurile lui Dumnezeu" (Ioan 9, 3). Unora li se trimit incercari, altora pedepse sub forma de boli.
Dar comentatorii care talcuiesc aceasta intamplare minunata se opresc asupra altui aspect, si anume asupra raspunsului pe care l-a dat slabanogul Mantuitorului: "Nu am om care sa ma arunce in scaldatoare". El expunea o stare de fapt care trebuia corectata. Nimeni nu se gasise, de atata vreme, care, din mila fata de el, sau din orice alt sentiment, ar fi incercat sa-l ajute, sa-l arunce in scaldatoare. Omul era completamente singur, se afla intr-o totala singuratate si izolare. Era lasat pe seama lui insusi. Si iata cat e de rau sa fie omul lasat pe seama lui insusi! Sa nu aiba alt om! Sa nu aiba un prieten! Sa nu aiba pe cineva aproape!
Acest lucru a venit Mantuitorul sa-l corecteze. A venit sa se declare El acel Om de care avea nevoie slabanogul si nu-l gasea, pentru ca sa ne dea noua tuturor un exemplu. Sa fim oameni care ajuta. Sa fim oameni dedicati altora. Sa fim oameni care sa luptam impotriva izolarii in care se afla aproapele, si impotriva singuratatii. Cineva a fost intrebat odata: care este cea mai nenorocita stare in care s-ar afla un om. Raspunsul a fost: singuratatea.
Intr-adevar, multi fac experienta singuratatii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, si aceasta face ca multi sa-si piarda sensul existentei, sa-si piarda gustul vietii. Exista in jurul nostru multi factori care promoveaza singuratatea, printre acestia un loc important ocupandu-l indiferenta unuia fata de celalalt. Indiferenta si dezinteresul. Cati nu zic: Nu ma intereseaza-vecinul. Ce treaba am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus sa fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceti-va aminte, cei care mai cititi in Sfanta Scriptura, ca acesta a fost raspunsul dat de Cain in fata lui Dumnezeu, dupa ce il omorase pe fratele sau Abel: "Au doara eu sunt pazitorul fratelui meu?" (Facere 4, 9).
Un raspuns tipic pacatos, pentru ca fiecare din noi e pus, de fapt, sa fie pazitor al fratelui sau, sa se intereseze de fratele sau. "Aceasta va poruncesc, ca sa va iubiti unii pe altii" (Ioan 15, 17), si: "Dragoste mai mare decat aceea, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai, nimeni nu are" (Ioan 15, 13). Asa spune Mantuitorul cu orice prilej, pentru ca numai iubirea creeaza punti intre oameni. Numai iubirea te face sa te gandesti si la altul, nu numai la tine. Numai ea te indeamna sa-ti reversi interesul si catre celalalt.
Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne invata sa purtam grija unii fata de altii, sa traim ca fratii, sa nu lasam pe nimeni in izolare, in singuratate, sa nu lasam pe nimeni asa cum a fost lasat acel slabanog care, timp de 38 de ani, n-a gasit un om care sa-l ajute.
Se plang unii ca nu sunt iubiti. Dar oare s-au gandit sa iubeasca si ei? Iubirea se intoarce spre cel ce iubeste. Ea il bucura intai pe acela, desi ea se intoarce apoi si dinspre cel iubit. "Cel ce-si iubeste fratii, spune Sfantul Ciprian, e onorat la randul sau cu pretul iubirii" (Despre gelozie si invidie, 16).
Pilat a rostit, aratandu-L pe Iisus iudeilor in momentul Patimilor, acel enigmatic: "Iata Omul!" (Ioan 19, 5). Nici nu stia Pilat ce spune. Sau poate stia. In socoteala lui de roman cinic, va fi inchis in aceasta formula scurta o intreaga filosofie. Iata cat valoreaza omul in fata voastra. Il condamnati pe nedrept, dintr-o ambitie pe care eu n-o inteleg, dar trebuie sa va fac pe voie, ca sa va astampar! "Iata Omul!" - omul pe care il reclamati ca a vrut sa se faca rege. Are el acum infatisarea unui rege? "Iata-l pe imparatul vostru", a mai zis Pilat, aruncandu-le o batjocura. Asemenea imparat meritati. Desfigurat. Batut. Desfiintat ca om! "Sa-l rastignesc pe imparatul vostru?" - "Nu avem alt imparat decat numai pe Cezarul de la Roma", au raspuns, "si daca nu-L rastignesti, nu esti prieten al Cezarului".
Perfidia era prea mare, ajunsa pana la josnicie, numai ca sa-si ajunga scopul, pentru ca ei insisi nu erau prieteni ai Cezarului. Il urau. Dar acum il foloseau ca sa-l sileasca pe Pilat sa-L rastigneasca pe Iisus. Pilat nu era omul care sa-si puna in primejdie postul de procurator, in urma unor reclamatii ale localnicilor care, cine stie cum ar fi fost interpretate la Roma. Asa au vrut, asa le-a facut. Li L-a dat sa fie rastignit. Si au rastignit "Omul!" Evident, cu complicitatea lui Pilat, si complicitatea lui e cu atat mai grava, cu cat il stia si il declara nevinovat.
Fara sa stie exact ce face, Pilat dadea de fapt definitia omului adevarat, a omului pentru altii, a Omului Iisus Hristos care se nascuse ca sa slujeasca, nu ca sa fie slujit, sa se jertfeasca pentru altii, nu sa lase pe altii sa se jertfeasca pentru El.
"Iata Omul!" Iata omul de omenie, iata omul model, ar fi trebuit sa gandeasca Pilat, dar el a gandit cu totul altceva! Iata Omul pe care-L astepta slabanogul de 38 de ani! Iata Omul pe care-l asteptam si noi. Pentru ca avem si noi slabanogelile noastre de 38, sau de mai putini, sau de mai multi ani, care asteapta pe cineva sa ni le vindece.
Am sfintit astazi, la chemarea dumneavoastra, aceasta biserica. Am putea spune acum: Iata Biserica! Iata Biserica aceasta intemeiata de Iisus Hristos. Ea este chemata sa raspunda la nevoile tuturor celor chinuiti de singuratate, ale tuturor celor in nevoi. "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi" (Matei 11, 28), voi da.raspuns nevoilor si intrebarilor voastre. Veniti la Mine! Veniti aici, la biserica. Biserica este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 23), iar El este Capul ei (Ef. 1, 22). Este locul, este mana care rie poate ajuta, care ne poate arunca in scaldatoarea salvatoare, in scaldatoarea vindecatoare nu numai de bolile trupesti, ci si de bolile sufletesti.
Omul de care aveti nevoie si pe care il puteti gasi acum este preotul care slujeste in aceasta biserica pentru dumneavoastra si care nu are alta menire decat sa fie omul care ajuta pe altii, omul care se roaga pentru altii, omul care se sacrifica pentru altii, omul care sta la dispozitia tuturor.
Preotul, spune Sf. Grigore de Nazianz, e acela care are grija de tot sufletul, "si daca e in primejdie de a se pierde, sa-i arate calea, iar daca s-a stricat, sa-l aduca din nou la starea dintai" (Despre preotie).
Aceasta sa invatam din Sfanta Evanghelie de astazi, preoti si credinciosi, si, ori de cate ori vom auzi clopotul si vom vedea biserica, sa stim ca aceasta este lacul Vitezda, si aici este omul care, in numele lui Hristos, e menit sa slujeasca, sa ajute, sa vindece singuratatea, sa vindece izolarea, omul menit ca in numele lui Iisus Hristos cel inviat sa va invete la randul sau cum sa fiti toti oameni pentru altii, ca sa nu mai fie pe lume slabanogi care sa se planga ca "nu au om!" Sa nu mai fie om suferind lasat pe seama lui insusi!
IPS Antonie Plamadeala
Predica rostita cu prilejul sfintirii-bisericii din Sacele-Brasov, la 13 mai 1985.
