În urmă cu 175 de ani, în ianuarie 1850, Mihai Eminescu era botezat în Biserica Uspenia din orașul Botoșani. Casa în care poetul se născuse, aflată la doi pași, avea să fie distrusă în Marele Incendiu din 3 iunie 1887, care cuprinsese, la acea vreme, și biserica
Biserica ”Uspenia”, lăcaș de cult ridicat de Doamna Elena Rareș în anul 1552, având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, mai este cunoscută și ca Biserica Albă. În curtea locașului de cult se află statuia lui Mihai Eminescu realizată în 1967 de sculptorul Oscar Han, adusă la Botoșani în anul 1989.
Din primăvara anului 2023, aici slujește preotul Marius-Ciprian Babiuc. Absolvent al Facultăților de Teologie, Filosofie și Litere, precum și al unui Master în Literatură comparată, părintele Babiuc este un slujitor al Bisericii, dar și al Culturii, un binestăpânitor al cuvântului, brăzdat însă de o smerenie creștină și purtător al unei discreții intelectuale pe care o așază, mai degrabă, pe altarul iubirii de oameni.
În ziua Botezului Domnului, părintele Marius Babiuc ne-a vorbit despre componenta culturală pe care un lăcaș de cult o poate căpăta, alături de dimensiunea sa creștină, datorită unor ”particularități” ce dau o ”notă distinctivă, caracteristică și locului, și oamenilor”. Iar în biserica în care a fost botezat Eminescu – ne spune părintele – ”se simte un duh aparte”.
Biserici și Oameni ai aceluiași timp
-Părinte Marius Babiuc, ne aflăm în Biserica Uspenia, într-o zi mare a creștinătății, pe care o putem așeza și sub semn eminescian. Am asistat la Slujba Bobotezei în biserica în care Eminescu a fost botezat, în urmă cu 175 de ani. Adaugă acest fapt o simbolistică aparte pentru preoții care slujesc aici, pentru credincioși?
-Orice biserică ortodoxă, de pe întreg pământul, are în primul rând lucrarea Lui Dumnezeu printre oameni. Numai că există și particularități care țin de biserica respectivă. Vorbim despre arhitectură, istorie, dar și despre oamenii care sunt în biserică. Aceste particularități dau o notă distinctivă, caracteristică și locului, și oamenilor.
Cu atât mai mult, în biserica în care a fost botezat Mihai Eminescu se simte un duh aparte. Este o biserică cu o bogată încărcătură spirituală în primul rând, pentru că aici au slujit de la 1552 zeci de preoți, zeci de monahi, ierarhi care, fiecare, și-au adus în fața Sfântului Altar obolul său de rugăciune, credință, har și fapte mântuitoare. Pe lângă încărcătura istorică a rugăciunii, avem și legătura culturală. O biserică de la 1552, ctitorită de Doamna Elena Rareș într-un târg al Botoșanilor, fiind a treia, ca vechime, din Botoșani, sfințită la doar un an distanță de Biserica ”Sfântul Gheorghe”, prima fiind ctitoria ștefaniană, Biserica Mănăstirii Popăuți.
Aici era un centru cultural. La 1552, biserica era construită din piatră și cărămidă, cu acoperiș de draniță, iar în față era un turn clopotniță. Iar acest turn clopotniță era practic la marginea maidanului în care se adunau carele ce transportau mărfuri către Polonia.
-Un nod cultural și economic, așadar.
-Iar noi știm că, atunci când se întâlnesc oamenii, mai ales la târguri, există și un schimb de idei, care ține de factorul cultural, de ce nu, și de credință. Te poți apropia și în felul acesta mai mult de Dumnezeu. Când pleci la drum, cu grijile pe care le ai, cu așteptările, cu necazurile care îți mai ies în cale, cu încercări, te apropii mai mult de Dumnezeu.
”Poetul Mihai Eminescu și-a înmulțit talanții cu vârf și îndesat”
-Ajungem în 1850, ianuarie, când căminarul Eminovici îl boteza în Biserica Uspenia pe pruncul Mihai…
-Botezat aici, în Biserica Uspenia, pe 21 ianuarie, de către preotul Iacob Stamate, protopop al județului Botoșani. Având în vedere activitățile care se desfășoară aici, dar și numai gândul că azi calci prin locul pe care au călcat părinții lui Eminescu, calci prin locul prin care a călcat și Eminescu cândva… Greu de crezut că, până la 4-5 ani, el nu a fost adus măcar o dată de către părinții săi să participe la o Sfântă Liturghie, să facă o cruce sau să aprindă o lumânare în Biserica Uspenia. Toate acestea ne deschid nouă o perspectivă a timpului care are un sens. Că noi prea trăim în timpul care încearcă să se sustragă sensului, doar trăim în sensul de a fi vii. Dar timpul cu sens este timpul care are o direcție și care totodată te face conștient de clipa pe care o trăiești, în sensul acesta îl înțelegem noi pe Carpe Diem, de faptul că trebuie să avem mintea trează și conștiința atentă la ceea ce se întâmplă atunci când ne raportăm la ceilalți, la Dumnezeu și la noi. Și aici vorbesc Sfinții Părinți despre trezvie, să fii atent la ceea ce se întâmplă, dar și la faptul că suntem trecători prin viață, dar nu oricum. Că nu suntem ca o frunză în bătaia vântului sau ca o picătură într-un ocean, ci trebuie să aducem și noi ceva la acest tot mare care se cheamă viață ca dar al Lui Dumnezeu.
Poetul național și-a înmulțit talanții cu vârf și îndesat, cum ar spune poporul român, și i-a adus în fața lui Dumnezeu prin darul care a fost Poezia sa pentru poporul român și prin cultura pe care el a semănat-o. Știm bine că, alături de Nicolae Iorga, aș putea să merg chiar și la profesorul ieșean Titu Maiorescu, au fost în Moldova piloni ai culturii și oameni care au dat Botoșaniului o dimensiune am putea spune europeană, încă dinainte de a ne ”integra” noi în Europa. Noi cultural, și nu numai, am fost mereu integrați în Europa.
”Oare cât ar mai fi scris poetul dacă trăia 80 de ani, chiar 70 sau 60?”
-Aici, în Biserica Uspenia, putem spune că ne aflăm în ”kilometrul zero al culturii române”, în centrul orașului Botoșani, unde s-a născut Mihai Eminescu. Tot aici s-a petrecut o întâmplare mult mai dureroasă, Marele Incendiu din 3 iunie 1887, când Biserica Uspenia a fost foarte afectată. Neîntâmplător, poate, Mihai Eminescu se afla în Botoșani în acea zi. Bolnav, îngrijit în casa surorii sale Harieta. Într-un fel, putem spune că s-au aflat împreună pe parcursul timpului, au suferit împreună, Biserică și Poet. Și Biserica a avut parte de multe încercări.
-Interesant punctul acesta de vedere: Biserica ia foc, cu tot centrul acesta, ”kilometrul zero”, așa cum l-ați denumit, cu Eminescu cel care, asemenea unei lumânări pe final, își arată ultimele zvâcniri de lumină printre momentele dificile de boală. Interesantă această abordare, însă aș vrea să vedem, dacă îmi permiteți, faptul că, indiferent de ceea ce îți scoate viața înainte, de locurile prin care te poartă viața, că sunt drumuri mai line, mai abrupte, că sunt denivelări mai mari sau mai puține, nu necazurile trebuite să ne determine și să ne definească pe noi. Și dacă ar fi să ne raportăm la această cheie hermeneutică a sfârșitului vieții lui Eminescu și al Marelui Incendiu prin care a trecut Biserica Uspenia, aș vrea să spun că necazul face parte din viață, încercarea face parte din viață…
-Om sau Biserică!
-Om sau Biserică, da. Apare de foarte multe întrebarea: de ce Dumnezeu ia uneori oamenii frumoși, am putea spune mai înainte de vreme, ca și în cazul lui Eminescu… Oare cât ar mai fi scris poetul dacă trăia 80 de ani, chiar 70 sau 60? Câte nu ar mai fi scris, nu ar mai fi făcut? Oare cum ar fi arătat Uspenia fără să treacă prin acel incendiu? Însă, așa cum viața este împletită cu moartea în fiecare zi, la fel și bucuria cu necazul, și toate acestea ne determină pe noi să mergem mai departe. Dacă privim viața noastră într-o cheie care are legătură cu finalul vieții, cu Dumnenzeu, și în legătură cu chemarea pe care Dumnezeu ne-o dă, atunci toate acestea dispar, trec într-un plan secund.
Dacă ne raportăm la poetul nostru național, chiar dacă ultimii ani din viață au fost tragici pe plan sentimental, al sănătății, chiar politic, social, fiind neînțeles, toate acestea nu afectează cu nimic ”Floare albastră” sau ”Odă în metru antic”, Scrisorile, poezia sa, proza. Cu absolut nimic. La fel, incendiul prin care a trecut Uspenia. El nu știrbește cu nimic ceea ce este Uspenia pentru Botoșani.
”Eminescu poate fi privit în cheie creștină ca un Om!”
-Ne așezăm și în cheie creștină când vorbim despre poetul Mihai Eminescu, chiar dacă și aici atingem un subiect foarte discutat…
-Un subiect foarte vast, discutat și disputat!
-Se vorbește în multe studii despre faptul că Eminescu a fost și un poet creștin. Știm mai ales despre relația poetului cu Mănăstirea Agafton. Cum să îl privim astăzi pe Eminescu în cheie creștină?
-Eminescu poate fi privit în cheie creștină ca un Om. Vă dau un exemplu. Atâția sfinți au trăit pe pământurile acestea, poate fără să scrie un cuvânt și noi să nu știm niciun cuvânt despre ceea ce a fost în inima lor. Cu toate acestea, au rămas în pomelnicele mănăstirilor, au rămas poate în anumite acte de danie ale domnilor, dar noi nu am primit nimic de la ei scris, nu a rămas nimic fizic. Cu toate acestea, noi, din credința poporului și din ceea ce știm despre ei, îi considerăm a fi sfinți.
Nimeni nu știe ce a fost în inima Poetului, nimeni nu știe cum a trăit Poetul viața sa, nimeni nu știe cât de mult s-a căit Poetul înaintea morții sale. Și dacă un răufăcător, pe Cruce, cu câteva momente înainte să moară, a crezut în Dumnezeu și s-a întors și Domnul l-a primit cu brațele deschise, cine suntem noi să îl judecăm pe Poet pentru, poate, unele scăpări sau poate pentru – dacă am fi sinceri cu noi – ceea ce se întâmplă firesc în viață? Spune Mântuitorul: ”Cel care este fără de păcat să ia primul piatra și să arunce în femeia păcătoasă”. Și pentru că nu știm cum a fost sfârșitul vieții, decât ceea ce ni s-a spus, nu știm cum a fost inima lui înainte de sfârșitul vieții, nu știm dacă poate un simplu ”Doamne, iartă-mă!”, sau un simplu ”Doamne, ajută-mă!” sau un simplu ”Doamne, te iubesc!” poate să mântuiască un suflet.
Și atunci, în cheie creștină, dacă ne gândim la Eminescu-Omul, ar trebui să învățăm întâi să ne judecăm pe noi înșine, așa cum spun Sfinții Părinți, și când am terminat de judecat - dacă terminăm vreodată până la moarte -, să ne apucăm să îi judecăm și pe ceilalți. Acesta ar fi gândul meu pentru cei care spun că a fost într-un fel sau altul, că a fost creștin sau nu, că a avut o viață nu știu cum. Să nu uităm că Hristos Domnul pe toți ne-a chemat la Mântuire, și ultimele momente și credința nu stau nici într-un cuvânt, nici într-o poezie, nici într-o scrisoare, nici într-o relatare despre tine. Ci în relația ta personală cu Dumnezeu!
-Ianuarie, 2025, la 175 de ani de la nașterea Poetului. Mai avem nevoie de Eminescu astăzi? Botoșaniul mare are nevoie de Eminescu? Părem să ne ”lepădăm”, de o vreme, de toate valorile și de toate simbolurile…
-Este o întrebare destul de dură. Dacă mai avem nevoie de Eminescu? Aș spune: mai avem nevoie de apă? De apă curată? Mai avem nevoie de aer curat? Mai avem nevoie de oameni prietenoși? Cred că acesta este un alt răspuns la întrebarea dumneavoastră. Și dacă ar fi să căutăm în adâncul ființei noastre, dar să ne coborâm acolo cu conștiința trează, cu mintea lucidă, vom răspunde DA din rărunchi, sau cum se spune în biserică: DA cu toată ființa noastră!
