Între boală și sărăcie, într-un regim comunist cu prelungiri tentaculare într-o democrație specific românească și păgubos articulată în ”grija” pentru artiști, să fii Constantin Dracsin devenise sinonim cu supraviețuirea. Cu toate acestea, a fost un artist prin excelență, un supra-trăitor, un îndârjit în ale creației, cu tot ce presupune ea.
”Când viața devine imposibilă, și atunci ea duce în spate nenumărate posibilități”, scria Constantin Dracsin, omul fără mâini și cu cuvintele între dinți.
A trăit 59 de ani. Doar 59 de ani. Cu toate acestea, viața lui Constantin Dracsin a fost o continuă izbândă. Ceas de ceas, pas cu pas, punct cu punct, cuvânt cu cuvânt. Așa a trăit și a așa a murit Constantin, Omul lui Dumnezeu.
În urmă cu 26 de ani, pe 7 ianuarie 1999, se stingea pe un pat de spital. Era marea sărbătoare a Sfântului Ioan Botezătorul. Constantin Dracsin venise pe lume în 20 iulie 1940, în ziua Sfântului Ilie. În Draxini, comuna Bălușeni, copilul sărac, lovit de poliomielită, care își cinstea prietenii cu cafea din boabe de struguri prăjite, avea să devină un mare poet și grafician, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori din București.
Un adevărat vulcan artistic, un suflet care nu s-a împăcat niciodată cu condiția de marginal, un spirit uriaș într-un corp neputincios. A scris, a desenat, a vorbit, a cugetat. Cu gura cât un univers de simțuri, cu mânecile hainei atârnând, dar nu ca un abandon, ci ca o mărturie a forței spiritului său.
Mii de versuri, mii de lucrări de grafică. Unele – din păcate prea multe – s-au pierdut, altele sunt astăzi adunate într-o excepțională Colecție ”Constantin Dracsin”, în cadrul Complexului Muzeal Botoșani, prin grija lui Gheorghe Iavorenciuc. Omul care l-a descoperit pe Costantin Dracsin în apusul vieții artistului.
”Înțelepciunea este o mare povară pe pământul acesta, acum și dintotdeauna. Ca să porți povara înțelepciunii, trebuie să ai povara responsabilității și a trecerii tale pe pământ. Constantin Dracsin, din ce n-a avut, dar având această mare responsabilitate, a creat continuu. Nu a avut mâini, dar a spus: ”Hai să pictez. Dacă tot Dumnezeu m-a dat acestei lumi, înseamnă că m-a trimis cu un scop pe locul acesta în care trebuie să dau răspuns”. De aceea, cum ne spune Dracsin, ”când viața devine imposibilă, și atunci ea duce în spate nenumărate posibilități”. Cine va ajunge aici (la expoziția de la Complexul Muzeal, nota red.), va afla de ce trăiește, de fapt, poate că își va găsi izvorul propriei vieți, izvorul propriului suflet, izvorul pierdut al ființei noastre în perimetrul acesta istoric, tumultuos, cu comunism, capitalism, neocapitalism. Chiar dacă nu ai mâini, ești mai important decât cei care au mâini și nu fac nimic. Chiar dacă nu ai viziune, tu trebuie să vii să te adapi de undeva, deci și de aici”, spune Gheorghe Iavorenciuc.
Își amintește dimineața zilei de 5 ianuarie 1999. Constantin Dracsin mai avea două zile de petrecut pe pământ. L-a sunat din spital…
”Dar cu șase luni înainte, prin august, Gellu Dorian a publicat un interviu cu Constantin Dracsin, în mijlocul ziarului Monitorul. Dracsin spunea: ”sunt sărac, nu am cercevele, nu am sticlă…”. Eu atunci dădeam Premiile Gulliver, în valoare de trei salarii. Și am spus: merg eu la el, l-am sunat pe Gellu Dorian și i-am spus că îi voi da premiul lui Dracsin. M-am dus acasă la el. Era așa de sărac! Mi-a zis: ”Să vă fac o cafea!” Și mi-a făcut o cafea din boabe de struguri prăjite”, povestește astăzi Gheorghe Iavorenciuc.
I-a dus frigider, televizor, aragaz… ”I-am dus prăjituri, i-am spus: de acum poți să lucrezi, ești al meu, nici o grijă să nu mai ai! Atunci am decis că pe 15 ianuarie îi facem expoziție. Ne-a dat 134 de lucrări…”.
Un 15 ianuarie pe care artistul nu l-a mai apucat.
”Pe 5 ianuarie mă sună, vino, că eu sunt la spital și o să mor!”. Și a murit. Pe 7 ianuarie, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul.
”Țineam mult la el! Iar acum și mai mult țin la el, pentru că acum dorm cu lucrările lui aici. Eu, care nu fac nimic, iar el îmi arată secundă cu secundă că a făcut mereu ceva, prin mii de lucrări. Da, am avut mereu o dulce povară: să îi fac și lui o casă. I-am făcut casă după 20 de ani, i-am adus lucrările aici. Au stat la teatru vreo patru ani de zile, la bănci, prin expoziții”, spune omul care îl nemurește astăzi pe Constantin Dracsin.
"Am dat peste un om/ care nu știe să facă un rău bine;/ fericit pentru acest lucru/ in fericirea lui/ fara margini", scria Poetul.
Vin oameni în vizită la Dracsin. Mulți nechemați, mulți aleși. Vin să îl cunoască pe Poet, pe Artist. Să îi înțeleagă geniul încă neînțeles pe deplin.
”Nu chem pe nimeni aici. Cultura nu se face prin chemare, cultura nu se face cu angajați la cultură. Numai dacă ai dragoste poți transmite ceva. Și oamenii vin. Pe rând, cred că au intrat cinci mii de oameni aici. Nu am făcut nimic pentru mine. Cum să îl las să moară pe Dracsin? Eu nu o să ajung niciodată să mă ridic la nivelul lui. El dă mesajul de împlinire, de forță”, mai spune Gheorghe Iavorenciuc.
Și totuși, la mai bine de un sfert de secol de la moarte, Constantin Dracsin rămâne un mare necunoscut în Botoșani, în România, în lume. O lume, până la urmă, prea mică pentru uriașul spirit care a fost…
Constantin Dracsin a debutat în 1969 cu versuri în ziarul ”Clopotul” din Botoșani, apoi a fost publicat în reviste culturale din toată ţara printre care şi ”Convorbiri Literare”, ”România Literară”, ”Caiete botoşănene”, ”Tribuna” şi multe altele. A publicat şase cărţi: “Poezii” (1981), “Singurătatea Sâmburelui” (1984), “Lacul septentrion” (1985), “Zborul” (1995), “Athosul de sub imaginaţii” şi “Ochii şi omătul cerului” (1997). De asemenea, a avut mai multe expoziţii personale de grafică, dintre care patru la Botoşani, în 1985, 1987, 1988 şi 1989, una la Iaşi, în 1988, una la Bucureşti, în 1990, şi una la Essen (Germania), în 1991. Totodată, lucrările sale sunt prezente în colecţii particulare din ţară şi din străinătate.
