Doi artiști, un psihoterapeut, un etnograf și o elevă ne povestesc despre Crăciunul copilăriei! Așa cum v-am obișnuit în ultimii ani, am ales să trăim sărbătoarea împreună. Să ne amintim de Crăciunul copilăriei. Cu vremuri de demult sau de aproape, cu oameni a căror copilărie s-a derulat în timpuri diferite. Poveștile Crăciunului înseamnă nu doar emoție, ci și un dor care rămâne pe vecie. Se numește dor de casă, de părinți și bunici, de pământul natal. Și mai înseamnă ceva: MAGIE și BUCURIE!
Dincolo de cadourile de sub brad, dincolo de urările uneori sofisticate și de personajul atât de îndrăgit, dar din ce în ce mai comercial - Moș Crăciun, sărbătoarea pe care o trăim astăzi este despre fiecare dintre noi, născuți întru Hristos. Chiar dacă aparențele ne duc spre consumismul atât de mediatizat, cu agitația din supermarketuri sau nervii din traficul sufocant, dincolo de colindele din concerte, festivaluri, emisiuni, spectacole de stradă sau de conjunctură, Crăciunul înseamnă în primul rând Nașterea Domnului. Crăciunul este Nașterea lui Hristos. Iar Hristos este uneori copilărie, alteori mână de bunică mirosind a cozonac. Nașterea lui Iisus nu este o taină de neînţeles, ci Adevăr, Bucurie, Minune. Ne spunea Maica Tereza atât de frumos: "Este Crăciun de fiecare dată când îl laşi pe Dumnezeu să îi iubească pe alţii prin tine... da, este Crăciun de fiecare dată când zâmbeşti fratelui tău şi îi oferi mâna ta".
Ieva Lykos, actriță (Italia): "A ne iubi înseamnă a purta în suflet, mereu și pretutindeni, propriul Crăciun, căci noi suntem cei care-l creăm"
Eram la începutul anilor ’90, perioada copilăriei mele. Sărbătorile de iarnă îmi aminteau, mai mult ca oricând, că familia mea era atât de ocupată cu munca, încât pe tata aproape că nu-l vedeam acasă, în timp ce mama își dădea silința să țină ritmul festivității, cât sa ne simțim și “noi ca tot omul”, cum zicea. Începea gătitul cu o zi, două înainte, meticuloasă și cu un indiscutabil talent in a decora salata boeuf. Mai mare mila și-era să te înfrupți din operele sale artistice! Unele erau cu Moș Crăciun făcut din gogoșari în oțet, albuș fiert și măsline, altele cu flori din castraveți murați, morcovi fierți și pătrunjel. Când intram în casă, rămâneam izbită de atâtea mirodenii îmbietoare și de frumusețea ce îmi mulțumea privirea.
Îmi amintesc că friptura crocantă din cuptor și răciturile se mâncau pe rând și nu cu toții împreună, la masă, care și cum venea din parc, înfometat și încercat de gerul năpraznic. Alteori le aducea ea în parcul Eminescu, acolo unde aveau amplasate utilaje și rulote in fecare iarnă și unde mie îmi plăcea să stau pentru a-mi întâlni colegii, căci mulți veneau cu părinții la distracție. Era veselie și bună dispoziție iar familia mea, cu umor și autoironie, făcea haz de necaz, exclamând: “În timp ce alții se distrează, noi muncim!” sau “Noi muncim pentru ca alții să se distreze!".
Uneori, dacă aveau pe cine sa trimită cu noi, copiii familiei, mergeam la colindat și veselia era în toi. Îmi amintesc bona, trebuia sa ne suporte pe toți, frați și verișori, împreună număram șase . Acea sărmană femeie pare că își condamnase inconștient tinerețea. Erau niște zăpezi de-o frumusețe infinită, și-acum pare că-mi scârțâie omătul sub picioare când îmi amintesc cum o trăgeam pe surioara cea mică pe sania strașnică, creată de mâinile dibace ale bunicului.
Imaginile cele mai puternice mi-au rămas din casele gazdelor pe care nu le cunoșteam. Văd ca și acum, clar ca într-un cristal, seara în care ne opriserăm la un bloc de prin zona Căii Naționale și un domn, fericit că l-am onorat cu colindul, ne invitase să intrăm și sa luăm loc. Ne dăduse tot ce avea mai bun în casă: mere, nuci și cozonac. Nu înceta în a ne umple burțile, ne servise până și cu moare de varză. Era oareșicum diferită atmosfera cu ceea ce trăisem până atunci. Părea că domnul așteptase un an întreg acel moment, acea sfântă sărbătoare, ca să poată sta de ovrba cu colindătorii ce îl vizitau. El nu avea un brad frumos, însă se mândrea ca un păun cu podoabe și ghirlande, făcute din hârtie șifonată și aracet, ce atârnau pe ramuri, obosite de caldura aragazului aprins. Modestia îl făcea să fie un om bogat căci era tare plăcuts ă-l auzi povestind, să simți cât de multă dragoste și bunăstare avea de dăruit.
Apoi, tot cu colindul, ne întreceam între noi pentru a vedea cine făcea cei mai mulți bani. Pe atunci, mulți stingeau lumina în casă la apariția colindătorilor, puțini scoteau câte o para din buzunar. Și, dacă ne dădeau vreo câte ceva, era o bancnotă sau monedă de împărțit la toți, așa încât nimeni nu mai știa cum să ne împace. Unchiul, însă, n-avea nicicum intenția să ne asculte cântarea și, cum ne vedea aliniați în șir indian, scotea imediat banii din buzunar. Se descotorosea repejor de toți, cât să ne evite behăitul.
Tata râdea cu pofă căci, după colindat, îmi călcam bancnotele cu fierul de călcat și îmi cream plic făcut pe măsura consistenței. Apoi, din monede, făceam fișiicuri, pre tinzând să mi le schimbe în bancnote. Cred că-mi număram banii de vreo cinci ori pe zi, până când, tot el, , râzând sarcastic într-o zi, îmi sugerase să-i ocrotesc pentru că urma să ii dau pentru a plăti cheltuielile casei. De frică să nu o facă, nu-i mai scoteam la iveală. Își atinsese scopul, căci asta voia până la urmă, să mă necăjească!
În a doua sau a treia zi de Crăciun, de la an la an și în funcție de putința părinților, mergeam in vizită la bunica dinspre mama care, fiind de origine germană, avea anumite expresii și feluri de a ne primi, destul de insolite. Bradul era mereu împodobit pe un coridor al casei care avea o temperatură aproape identică cu cea de-afară, o primire călduroasă în toată foța cuvântului, aș zice. Sută la ută nemțească! Cum intram în casă, ne dădeam jos gecile și ne încălzeam la sobă, încercând să ne simțim bine. Repejor, cât să scape de noi căci nu voia mare deranj nici de Crăciun, ne îndruma să mergem să luăm bomboane DIN COPAC.
Smulgeam dulciurile râzând necontenit de vorba bunicii, care nu se corecta nici chiar fiind apostrofată, iar “copacul” nici nu apucam să-l admirăm de atâta frig. Aș zice că era mai mult o goană la dezolirea sa, decât un clasic moment sublim sub pomul de Crăciun al bunicilor. Toată acțiunea se petrecea repede, părea că eram la furat cirese în curtea vecinului.
Apoi, într-unul din acei ani, învățasem să cânt “O, brad frumos” în limba germană, O, Tannenbaum, așa cum bunica și-ar fi dorit, eu mereu refuzând vehement în a-i învăța limba. Speculându-i patriotimul și fragilitatea datorate dorului nespu de țara proprie, știam că din acel an ar cotizat mai bine, și nu greșisem nicidecum! Reușeam cumva să înmoi acea femeie dură ca o rocă, cântându-i doar un cântecel în limba sa iubită. Totodată, știam că și fără bani i l-aș fi cântat.
Erau nelipsite în casa noastră colindele lui Ștefan Hrușcă sau concertele lui Pavarotti, cu care mama se delecta în timp ce modela carnea tocată cu orez în viță de vie sau varză. Nu lipsea supa a’ la grec din găină veche și noduroasă, și nici parfumul bananeler și al portocalelor pe care le aducea punctual, în fiecare an, bunicul patern.
Aveam parte de tot ce se putea avea de Crăciun, doar că în ritm diferit. Și pe când sărbătorile de iarnă suscitau un soi de invidie inocentă, mută și reciprocă între mine și prietenii de breaslă, pare că tot frumos era. Mi-a dorit mai degrabă să fi fost cu toții in familie, in jurul mesei și în veștminte de sărbătoare, așa cum îmi imaginam că făceau alții. La rândul lor, ei mă invidiau căci îmi puteam permite toată distracția gratuită în mașinuțele și călușeii colorați din parcul de agrement, lucru pe care nu știam să-l apreciez pe măsură.
Din acest motiv, la școală, cand ni se cerea să facem compunearea de după sărbători, scriam cele mai frumoase situații tradiționale, cele cu lemne ce trosnesc în flăcări, cu cadouri deschise în jurul bradului, ceea ce nu trăisem chiar niciodată. Nu știu dacă doamna învățătoare m-a crezut vreodată. Eram de-a dreptul inhibată, mă ascundeam în spatele adevărului meu, temându-mă că toți ar fi putut râde de mine.
Oricât de alternativ ar părea Crăciunul copilăriei mele, pe atât de mult îmi dau seama că nu este important să fii înconjurat de daruri, flatat de atenții și îmbrățișat de familie, ci este important să simți că ești înconjurat de o atmosferă magică pe care, vrei nu vrei, cu sau fără familie, religios sau nu, o simți în aer cum plutește și nu ai cum să nu o respiri până în străfundul sufletului. Se creează o plapumă peste Pământ ce ne învăluie de minune, într-un spațiu mirific, un soi de schimb de energii pozitive. Împreună reușim să împletim această aură și nu ne putem simți singuri, odată ce avem de iubit oameni la nevoie, copii cu probleme speciale, animale abandonate și, mai presus, pe noi înșine. A ne iubi înseamnă a purta în suflet, mereu și pretutindeni, propriul Crăciun, căci noi suntem cei care-l creăm.
Cristina Lupașcu, psihoterapeut (Botoșani): Crăciunul pe care îl port în suflet
Crăciunul la care mă raportez și acum, după 25 de ani, este o sărbătoare care mă invită să redescopăr bucuria momentelor petrecute în familie, este un eveniment ce permite fiecărui adult să se lase surprins de darurile pe care viața i le aduce. Crăciunul pe care părinții mei mi l-au oferit este o sărbătoare a frumuseții interioare și a conexiunii umane.
Încercând să-mi reamintesc mai multe imagini despre Crăciunul copilăriei mele, petrecut în Botoșani, prin anii 1990, îmi dau seama că ceea ce mi s-a imprimat în suflet este de fapt o stare surprinsă în puține imagini- o fetiță (adică eu), un băiat (fratele mai mare cu 3 ani) și tata, care împodobeau un brad (molid sub acoperire) cu globuri din sticlă, globuri fragile și elegante, păstrate cu drag într-o cutie ce ținea închisă timp de un an nu doar podoabe pentru brad, ci și entuziasmul cadourilor, bucuria de a sta împreună și de a ne pregăti pentru sosirea unui Moș căruia nu trebuia să-i spun ce să-mi aducă, reușea el și fără scrisoare să mă surprindă și să mă facă fericită, să simt că merit să primesc și că timp de un an chiar a fost cu ochii pe mine. Tot în acel timp, am învățat că un glob spart poate fi valorificat, păstrat până la primăvară, când în apropierea zilei de 8 martie aveam ocazia să-l mărunțesc mai bine și să pun acel magic praf într-o felicitare destinată mamei, probabil drept mulțumire pentru prăjitura mea preferată, alba ca zăpada, la care muncea în bucătărie în timp ce noi pregăteam bradul. Un brad îmbrăcat mai mult cu emoții, cu iubire și veselie. Câtă viață... Un brad pe care așteptam cu nerăbdare să îl vadă și fratele mai mare cu 10 ani, un adolescent care și-a jucat perfect rolul, doar ca eu și fratele mijlociu să ne bucurăm de surprizele pregătite, să trăim o etapă pe care el o încheiase. O altă imagine care revine frecvent este vizita mamei, care făcea naveta din bucătărie în camera unde noi ne ocupam de brad, fiecare avea sarcinile lui, dar obiectivul era comun.
Crăciunul copilăriei mele vine la pachet cu imagini ce ne au în prim plan pe noi, familia, și felul în care ne pregăteam și simțeam apropierea unei sărbători ce ne comunică despre: viață, bucurie și umanitate.
Îmi este suficient doar să simt mirosul de brad într-o zi friguroasă de iarnă și starea Crăciunului se reactivează în fiecare celulă a corpului meu.
Sărbători frumoase vă doresc și un Crăciun care să vă reaprindă flacăra interioară!
Marius Constantin Sabie, artist (Spania): "Acasă pentru mine va fi mereu în bătrâna mea Moldovă, Botoșani, anii ´80. Acolo mâinile mamei știu sa pregătească cozonacul"
Încă din primele zile ale lunii decembrie, mă simt învăluit de trăiri care mă poartă dincolo de orice stare de peste an. Se creează o emoție Divină, unică! Da!
Crăciunul este o emoție Divină, deoarece este un dar de la Dumnezeu și cred că, dacă am fi capabili să îl traim în fiecare clipă a existentei noastre, am trăi într-o lume minunată, într-un veșnic Rai pe pământ. Ca tot omul, cel mai frumos de Crăciun este acasă. Dar acasă, vor spune unii, ești acolo unde muncești și trăiești. Da, așa este.
Doar că în nici o parte a lumii această sărbătoare nu e trăită cu atâtea datini și tradiții păstrate cu sfințenie, din generație în generație. De aceea acasă pentru mine va fi mereu în bătrâna mea Moldovă, Botoșani, anii ´80, alături de oameni dragi sufletului meu. Acolo mâinile mamei știu sa pregătească cozonacul. Între ea și acel aluat este o credință. Mama e tăcută în acele momente, dar eu cred că acea tăcere vine din credința ei. Nu spune nimic nici dacă noi, copiii, ne certăm prin casă, nici dacă tata vorbește prea tare cu bunicul. Ea frământă cu mâinile ei firave aluatul, se roagă în gând și crede cu tărie că aluatul e ceva Sfânt, iar dacă doresti să ai cozonaci pufoși și pâine crescută e absolut necesar să fii cu inima curată atunci când îl frămânți.
În Botosani, iarna are magia ei. Totul este alb în jur. Auzi vântul care troienește zăpada, auzi poveștile bunicilor, auzi șuieratul vântului în hornurile casei și simți magia acelor zile până în adâncul sufletului tău.
Uneori aveam impresia că o pot atinge cu mâna, nu doar cu inima.
În fiecare an, mama ne spunea aceeași frumoasă poveste despre Nașterea Pruncului și de fiecare dată o ascultam cu sufletul la gură uitând să respirăm. În dimineața de Crăciun, cu toții ne trezeam zâmbind și cu o veselie molipsitoare. Era ziua în care tata, cu vocea lui de om care știe multe, cu vocea aceea de care uneori mă speriam, ne anunța pe toți ca este Crăciunul. Iar în acele momente vocea tatei și fața lui transmiteau o liniște, o căldură și o dragoste nemaiîntâlnită în alte dăți la el.
Din depărtare se aud zurgălăi, copii de-o șchioapă, tineri și chiar bătrâni pornesc aducând Vestea Nașterii Pruncului Sfânt. Zăpada scârțâie sub picioarele noastre, avem nasurile roșii și înghețate, pe sprâncene rouă de nea, dar nimeni nu se plânge, toți colindă într-un glas și ne-am dori ca această zi și noapte să dureze o veșnicie. Simțim cu toții bunătatea pământului din această seară Sfântă, oamenii au înțeles magia și o duc mai departe din generație în generație.
Azi totul este despre Pruncul Sfânt.
Gazdele au porțile larg deschise, în unele curți se aprind focuri din care scapătă scântei până la cer, ne încălzim mâinile, sufletele se încălzesc în timp ce cântam colinde
Primim cozonaci, nuci, un bănuț, iar apoi vom porni spre altă casă.
Ce noapte de vis, cât mister învăluie azi lumea. De ar fi posibil să înțelegem cu toții, am fi mai buni și lumea s-ar transforma într-o veșnică zi de Crăciun.
Andreea Calistru, elevă Liceul Pedagogic "Nicolae Iorga" (Botoșani): "Nașterea Domnului este o sărbătoare despre familie, bunătate, armonie și liniște"
Crăciunul copilăriei mele nu este amplasat într-un timp atât de îndepărtat, pentru că abia am pășit în viață, însă, cu toate acestea, îmi amintesc cu drag și nostalgie de acea perioadă. Am avut parte de sărbători frumoase încă din fragedă pruncie, la Bicaz, locul în care am văzut lumina zilei, însă nu am prea multe amintiri. Amintirile mele sunt legate de Botoșani, orașul care m-a adoptat și care mi-a creat multe emoții frumoase.
Întotdeauna am așteptat cu nerăbdare Crăciunul și țin minte că simțeam spiritul adevărat al acestei sărbători. Era o bucurie specială pe care o simțeam și pe care nu mi-o puteam explica. Nu-mi amintesc ca lumea să fi fost atât de focalizată spre a cumpăra și a decora casa și pomul ca pe reviste și a face cadouri scumpe. Deși am trăit în oraș, oamenii erau mult mai simpli și știau să se bucure cu adevărat de ceea ce înseamnă Nașterea Domnului. Pentru mine, era un moment tare frumos și așteptat împodobitul bradului.
Aveam un brad natural, nu foarte des, pe care îl alegeam, an de an, cu tata, din Piața Mare. Aveam globuri în toate culorile. Beteala era la fel de colorată, iar bomboanele nu lipseau din brad, legate cu ață de papiotă. După ce bradul era gata, chemam copiii din bloc să vină să-mi vadă bradul. Și eu mergeam, la rândul meu, la ei, să văd ce brad au făcut. Bradul îl făceam de obicei pe 23, pentru că în Ajunul Crăciunului mergeam la colindat. Cred că era una dintre cele mai frumoase părți ale Crăciunului. Mergeam cu toți copiii din cartier, ne strângeam vreo 10-15 și cantam toți, împreună, fiecare cât de tare și frumos putea. Plecam de la amiază, căci nu aveam răbdare să mai așteptăm și umblam până se întuneca și eram așteptați acasă. Întotdeauna am avut zăpadă de Crăciun în copilărie. Îmi amintesc că mergeam si aveam nasul roșu și mâinile înghețate, dar nu voiam să plec acasă. Îmi plăcea să colind. Primeam și bănuți, pe care îi adunam într-o sacoșă, dar, cel mai important, primeam prăjituri, cozonac, portocale. La vârsta aceea, banii nu aveau atâta însemnătate.
Era importantă atmosfera, faptul că mergeam împreună cu prietenii mei, dar și faptul că primeam tot felul de bunătăți făcute în casă. Pe atunci, toate gospodinele găteau, nu prea era lume care să ia prăjituri sau cozonaci gata făcuți. De pe 23 începea să miroase pe casa scării a mâncare tradițională, aș putea spune că gospodinele se întreceau în mirosuri. Urma așteptarea lui Moș Crăciun, seara, acasă. Legam tot felul de clopoței de clanță, să aud când vine, să îl văd, dar fără rezultat.
Pregăteam lapte și prăjituri pentru Moșul și încercăm să mă culc cât mai devreme, ca să adorm și să vină mai repede Moșul. În dimineața de Crăciun, eram trează de pe la 5, entuziasmată de ceea ce am primit, dar și că Moșul a băut laptele pregătit de mine. Urma Sfânta Liturghie la Biserica din cartier, la care participam întotdeauna cu toții. Noi, copiii din zonă, cântam colinde la strană la finalul slujbei, câtă vreme Părintele ii miruia pe enoriași, și era o mare realizare pentru noi. Pe lângă asta, împărtășeam impresii privind cadourile pe care le-am primit și, de cele mai multe ori, ne dădeam întâlnire pentru ziua următoare, afară. După terminarea Sfintei Liturghii, întotdeauna mergeam în vizită la bunici, pe care îi colindam cu același entuziasm.
Mi-aș dori să am parte și acum de la fel de multă bucurie și emoție cu prilejul Crăciunului, dar, din păcate, lumea a evoluat și... nu știe să se mai bucure. Suntem prea ocupați și prea focusați pe lucrurile materiale, care contează prea puțin pe lumea aceasta, uitând că Nașterea Domnului este o sărbătoare despre familie, bunătate, armonie și liniște, dar, mai presus de orice, despre simplitatea cu care ar trebui să celebrăm acest moment unic.
Etnograf Steliana Băltuță (Botoșani): Copilăria - trecere prin anotimpuri
Timpul trece repede, cu toate că atunci când suntem mici credem că o să fim copii mereu, că lunga vreme a copilăriei o să dăinuiască.
Oricare anotimp este o bucurie. Primăvara cu pomii înmuguriți apoi în floare, cu sosirea păsărilor călătoare, în primul rând a berzelor care își caută cuiburile lăsate la noi, din generație în generație, apoi al rândunelelor care zboară iute să-și repare cuiburile, cu bobițe de lut în cioc.
Am adus copilăria din trecut în prezent, rememorând momente de viață, de bucurie. Părinții încă tineri ne susțineau, dar ne și aplicau „legile” pentru șotiile făcute.
Vara era vremea vacanței mari, când parcă grijile dispăreau și libertatea, din punctul nostru de vedere, era deplină. Totuși, mai erau și responsabilitățile, pe măsura puterilor noastre, dar și jocurile diverse, tradiționale sau născocite spontan, care ne umpleau zilele, fără să mai ținem seama de trecerea anilor frumoși, fără griji majore.
Vara însemna și îndatorirea de a citi cărți date pe listă de la școală, ca lecturi particulare care să ne folosească la reîntoarcerea pe băncile școlii.
Vacanța mare era și pragul de trecere spre noi informații și legătura ținută cu viitoarele lecții care urmau să înceapă în toamnă.
Toamna aducea o anume „tristețe” prin căderea frunzelor, dezgolirea pomilor, începerea ploilor reci, repede perdelele de înserare. Începea iarăși noul an școlar cu programul bine știut, răspunderi, alte responsabilități, emoții, lecții și așa, „vreme trece, vreme vine”, venea Iarna, începea să ningă peste case, peste oameni, peste pomi, creând o imagine de poveste. Reîncepeau freamătul și așteptarea pentru mica vacanță de iarnă, dar mai ales pentru venirea Crăciunului și Anului Nou.
Îmi amintesc și mă revăd așteptând Crăciunul, când venea părintele Ioan Dimitriu cu icoana binecuvântată, înainte de 25 decembrie, de Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos.
Masa era acoperită cu o față albă apretată, era încărcată cu farfurii pline cu grâu încolțit pentru belșugul anului ce urma să vină, cu „juflă” sau „julfă” (din limba maghiară), fiind numite „pelincile Domnului” (care erau foi subțiri de aluat îmbibate din belșug cu un preparat din sămânță de cânepă bine zdrobită în piuă de lemn, fiartă, apoi spumuită de coaja semințelor, strecurate și apoi îndulcită cu zahăr sau cu miere de albine din stupina lui moșu Brisiuc, aflată într-o livadă mare cu pomi fructiferi, aproape de „toloaca” satului).
Pe masă mai erau și colaci care se dădeau și colindătorilor.
Îmi amintesc apoi că îl așteptam pe Moș Crăciun, căruia atunci și eu, și fratele meu cu 3 ani mai mic decât mine, îi spuneam Moș Gerilă. Și venea cu sacul și ne dădea dulciuri și lucruri de îmbrăcat, dar niciodată tatăl nostru Costache „nu era în casă în acel moment”, povestindu-i apoi bucuroși toată „sceneta”, cuprinzând și poeziile pe care trebuia să i le spunem Moșului.
Moșul era îmbrăcat într-o mantie roșie, cu un sac tot roșu, cu barbă și mustăți din vată, dar noi nu vedeam asta, atât de fascinați eram.
Mult mai târziu am realizat că, de fapt, „Moș Gerilă” era tatăl nostru care își croise și cususe singur costumul, la mașina noastră de cusut din casă, marca „SINGER” (pentru că el făcea artă din croitorie, fiind absolvent al Școlii de Arte și Meserii din Fălticeni). Cât despre brad, îmi amintesc faptul că aveam crengi (pentru bucuria pomului veșnic verde) împodobite cu globuri și peteală, pentru că în versuri era doar o invitație: „Brăduleț, brăduț drăguț/ Ninge peste tine/ Haide, hai în casa mea/ Unde-i cald și bine/ Cu peteală o să te-mbrac/ Și steluțe-o mie”.
Era vremea când pădurea era prețuită, ocrotită și nu erau tăiați brazii. De pe la 12 ani mergem la plantat pomi pentru viitoarea pădure, cu școala. Era un cult pentru plămânul verde al naturii.
Întâi din povești am aflat, apoi mai târziu din studii etnografice, că săteanul din vechime, înainte de a tăia un pom pentru lemn de foc, se așeza în genunchi cerându-i iertare pomului că era nevoit să-l taie. Abia mult mai târziu, peste ani, când nu mai erau fascinația din copilărie și Crăciunul de altădată, am cumpărat un brad pentru că se afla deja gata tăiat, de la „pleațul târgului” – piața din târg, și apoi an de an am simțit revolta împotriva tăierilor de păduri, fără control, iar astăzi parcă nimănui nu-i pasă că pădurile cad sub „secure”, fără milă.
Despre Crăciun îmi mai amintesc și că eu nu mergeam la colindat prin tot satul, ci doar la rude. Mama mea fiind învățătoare la școala din sat, poate că aveam o reținere, că doar nu mi-a interzis asta niciodată, dar nici eu nu eram un copil îndrăzneț (în paranteză fie spus, cum nici astăzi la maturitate nu sunt). Ceilalți copii din vecini sau colegi de școală mergeau la colindat pe la ferestrele caselor, nu numai cu versurile de colindă, dar și cu steaua sau luceafărul.
Și așa trecând peste timp și prin anotimpuri, pot spune astăzi că amintirea cea mai luminată, cea mai bine conturară, mi-a rămas din vremea Crăciunului, din vremea colindelor, vreme care cobora starea de liniște sufletească, de meditație, de visare și mereu cu gânduri bune în comunitatea rurală.