Comunismul a creat eroi ÅŸi falÅŸi eroi. PoveÅŸtile lor ne-au umplut copilăria cu filme regizate de oameni care, la rândul lor, ÅŸi-au creat propriul eroism. ComuniÅŸtii ÅŸi Securitatea nu au dispărut în 1989, dimpotrivă.

Pornesc aceste rânduri de la o întâmplare pe care am trăit-o imediat după 89, dar care atunci nu avea rezonanÅ£a pe care mai târziu a căpătat-o. Reamintindu-mi povestea de atunci, am îndrăznit să o leg, cu voia dumneavoastră, de câteva întâmplări cu adevărat sugestive în vremurile pe care le străbatem.

CaÅŸcaval de la Securitate!

Anii studenÅ£iei, în urmă cu mai bine de 20 de ani. Profesoara de franceză, o domniÅŸoară bătrână, al cărei nume piÅ£igăiat se mula perfect pe vocea ei la fel de stridentă ÅŸi de zgâriată, îmi face semn într-o zi să aÅŸtept după curs. În câteva minute ascult cum mă întreabă, pe un ton mieros pe care până atunci nu îl cunoscusem, dacă stau la cămin. Da, îi răspund, la cămin. O bună prietenă a ei, ÅŸi aici domniÅŸoara bătrână îmi iscodeÅŸte atenÅ£ia într-un fel anume, ar dori să o ajut într-o problemă. Scrie adicătelea prietena un studiu ÅŸi e musai să se lămurească în câteva amănunte.

Stabilim întâlnirea. O doamnă cochetă, care la prima vedere pare camuflată în propria-i prezenţă, mă aÅŸteaptă în faÅ£a cofetăriei din centru. Intrăm, cere două prăjituri ÅŸi un suc ieftin. Da, face un studiu ÅŸi adună date despre studenÅ£ii din Republica Moldova. Desigur îi ÅŸtiu, am prieteni printre ei, sunt atât de populari basarabenii ăştia... Erau anii 91-92, după RevoluÅ£ie. Am o prietenă foarte bună, dar evit să o numesc până nu mă lămuresc pe deplin despre ce este vorba. Doamna începe să îÅŸi piardă din răbdare ÅŸi întrebările trec brusc în nota personală: de unde sunt, cum am ajuns la profilul respectiv, cum stau cu finanÅ£ele etc. Va trebui să ne mai vedem, îmi spune uÅŸor dezamăgită că studiul ei nu va înainta mai deloc după prima noastră discuÅ£ie. Dar, desigur, mă va căuta ea. Întreabă unde stau ÅŸi îi spun, căminul cutare, la parter. Camera cutare cumva?, o aud întrebând ÅŸi confirm, la rândul meu uimită. Cu Iulia?, scapă cu un ÅŸuierat ÅŸi imediat regretă. Într-un minut se ridică, plăteÅŸte prăjiturile ÅŸi sucul ieftin ÅŸi îmi spune că mă va cauta peste o săptămână.

Ajung în cameră ÅŸi, dintr-o suflare, îi povestesc Iuliei tărăşenia. Urmează o rafală de întrebări, privirea Iuliei trece de la uimire la încruntare, apoi mă lămureÅŸte. Da, o ÅŸtie, sunt din acelaÅŸi orăşel, doamna a lucrat până în 1989 la Securitate. Concluzionăm că lucrează ÅŸi în prezent tot acolo ÅŸi că are în grijă studenÅ£ii basarabeni. Îmi spune cum se numeÅŸte ÅŸi, bineînÅ£eles, numele nu corespunde cu cel pe care mi-l spusese mie. Punem la cale o strategie pentru a dezlega misterul. O caut pe domniÅŸoara bătrână de franceză ÅŸi o iau repede: trebuie să plec urgent din oraÅŸ, dar mai înainte e musai să o anunÅ£ pe doamna... (ÅŸi folosesc numele dat de Iulia), pentru că stabilisem o întâlnire, deci am nevoie de numărul de telefon al acesteia. DomniÅŸoara de franceză îmi zâmbeÅŸte complice ÅŸi, într-o secundă, îmi furnizează numărul de telefon, confirmându-mi astfel ÅŸi identitatea reală a securistei iubitoare de basarabeni. O telefonez, îi spun răspicat numele real ÅŸi o informez sec că plec din oraÅŸ pentru mai multe săptămâni. A închis brusc, rece, cu zgomot.

Nu am mai auzit de atunci de doamna CaÅŸcaval (ce nume predestinat!), însă cred că acest fapt se datorează Iuliei. Era uÅŸor de bănuit că acest mic amănunt o deconspirase pe ilustra securistă.

Am renunÅ£at la cursul de franceză ÅŸi am făcut cerere să întru în grupa de germană începători, unde nu ÅŸtiam o iotă, dar care în scurt timp a început să îmi placă! Prietena mea din Moldova a terminat facultatea ÅŸi nu ne-am revăzut mulÅ£i ani. Până când am întâlnit-o pe stradă... în BotoÅŸani. Se căsătorise cu un preot dintr-un sat aproape de oraÅŸ, era profesoară la un liceu din BotoÅŸani ÅŸi se bucura de viaÅ£a din România...


"Prostul nostru!"

Cum spuneam, întâmplarea de mai sus mi-a revenit în minte de ceva vreme, legând-o de o poveste prea puÅ£in cunoscută în România, dar extrem de delicioasă, demnă de un film de Oscar!

Sorin Toma (născut Moscovici) împlineÅŸte anul acesta 100 de ani! Fost ÅŸef la Scânteia în perioada 1946-1960, anii marilor crime asupra poporului român ÅŸi a elitelor sale. Sorin Toma rămâne în istoria României drept cel care "a ucis modernitatea literară românească", după ce, la doi ani după instalarea la Scânteia, a scris un articol devastator pentru istoria literaturii române: "Poezia putrefacÅ£iei sau putrefacÅ£ia poeziei", în care poetul Tudor Arghezi era desfiinÅ£at ÅŸi scos din literatura română.

Povestea lui Sorin Toma este una de-a dreptul fascinantă! În 1940 a fugit în URSS, la BălÅ£i, unde a început să îl preamărească ÅŸi să îl traducă pe Lenin, în ziarul Pămînt sovietic. Pentru a se feri de nemÅ£i muncea în agricultură pentru ca în 1945  să revină în România cu vestita Divizie "Horia, CloÅŸca ÅŸi CriÅŸan" (din care făcea parte ÅŸi Walter Roman, tatăl lui Petre Roman). În 1947, Sorin Toma ajunge redactor-ÅŸef adjunct la "Scînteia", post pe care îl ocupă până în 1960! Trei ani mai târziu este exclus din PCR, dar reprimit în 1970 ÅŸi pensionat 5 ani mai târziu, ca să plece în Israel în 1988. Aceasta este povestea tipică a unui erou comunist! Ce se află, însă, în spatele ei?

Întâmplarea demnă de Oscar este chiar concedierea de la "Scînteia" a lui Sorin Toma, o scenă pe care o povesteÅŸte N. Gheran, în volumul 3 al "Artei de a fi păgubaÅŸ, Îndărătul cortinei". Adăugăm ÅŸi amănuntele consemnate de Magda Ursache, în "Comunismul cu rele ÅŸi rele": "...episod trecut cu vederea de S. Toma, ca ÅŸi faptul că a făcut parte, alături de ConstanÅ£a Crăciun ÅŸi Paul Niculescu-Mizil, dintre primii profesori de marxism-leninism-stalinism, curs obligatoriu din anul universitar ’48-’49".

Iată povestea lui N. Gheran, via Magda Ursache, despre "eroul" comunist Sorin Toma: "Totul i s-a tras (lui Sorin Toma) de la o vizită a gazetarilor sovietici. I-au plimbat ai noÅŸtri ce i-au plimbat să vadă ce-o fi văzut ÅŸi la urmă, onoare supremă: li s-a deschis uÅŸa redactorului-ÅŸef al organului central al partidului, la însuÅŸi Sorin Toma. Nici bine n-au intrat în cabinetul lui ÅŸi un rusnac l-a arătat cu degetul, izbucnind în rîs: "NaÅŸ durak" – adică "Prostu’ nostru". Ce se întîmplase? La cedarea Basarabiei, el a uÅŸchit-o la sovietici, unde, cu tot comunismul lui, n-a făcut purici. A mîncat pîine într-un colhoz, unde se învîrtea ca socotitor cu biluÅ£e la abac. La venirea nemÅ£ilor, cînd, evreu fiind, risca să i se pună pielea pe băţ ori, ca bărbat tînăr, să fie pus la muncă, s-a îmbrăcat în zdrenÅ£e, ÅŸi s-a aciuit într-un alt sat, făcînd pe oligofrenul. Cu traista-n băţ, mut ÅŸi damblagiu, a înÅŸelat privirea tuturor, chiar ÅŸi a nemÅ£ilor. Asta pînă la întoarcerea roÅ£ii, cînd marele patriot s-a înscris în Divizia "Horia, CloÅŸca ÅŸi CriÅŸan", din care, ca ÅŸi DragoÅŸ, a descălecat să ne fericească. Cuibul ÅŸi l-a găsit mai apoi, la "Scînteia", pînă a dat ochii cu rusnacul. De aici ÅŸi verificarea rezistenÅ£ei sale ilegale, pe care ÅŸi-o atribuise".

ComuniÅŸtii nu au putut trece peste o asemenea ruÅŸine, aÅŸa că l-au concediat, pentru a nu se face de râs în faÅ£a prietenilor sovietici.


Calaul devenit calugar, imbratisat de propria victima!

Comunismul ne ofera impresionante poveÅŸti. Poate că cineva, vreodată, le va gestiona cronologic ÅŸi va avea curaj să realizeze filmul real al României. De la aceste episoade ar putea începe reconstrucÅ£ia ÅŸi trezirea noastră, a tuturor.

In august 2009, la Aiud, la Rapa Robilor, in pamantul cel mai flamand de suflete omenesti din toata istoria Romaniei. Martiri, luptatori anticomunisti, uriasi oameni ai culturii romane si-au gasit aici sfarsitul, masacrati la propriu de cei care construiau cu indraznete idealuri comunismul stralucitor.

Calugarul care iese in intampinare isi fereste cu smerenie, dar si spaima, mana pe care credinciosii se apleaca sa o sarute. "Nu sunt preot, doar un netrebnic de calugar", spune batranul alb, cu centura groasa la mijloc care ascunde parca, nu stiu de ce, o autodetentie. "Daca va grabiti nu va spun nimic, daca vreti sa ascultati va rog sa ramaneti". Se face liniste. Batranul inalta o cruce mare in aer si prinde a vorbi. Oamenii veniti parca in excursie se prabusesc repede sub lacrimile calugarului, el insusi coplesit de propriile amintiri. Chinul batranului devine suferinta tuturor. Vorbeste cu curaj, cu hotarare, cu smerenie in acelasi timp. Si cu multa lacrima in barba alba. Aflam in amanunt cum au fost chinuiti marii oameni ai tarii, ii pomeneste, ca intr-un pomelnic, pe toti cei care au patimit si au murit. Ne pre-umbla in biserica, apoi in Osuar, langa oasele de sfinti. Se aseaza pe un scaun. In fata, o usa de puscarie sprijinita de un perete. Priveste spre ea si povesteste in continuare, cu lacrima tacuta, aproape tihnita. Ofera apoi celor prezenti ulei din candela arzanda si cate o icoana.

A doua zi, povestesc unui prieten preot despre drumul la Aiud si amintesc despre faptul ca am gasit acolo un om din alta lume. "Parintele Augustin?", ma intreaba parintele. "E din Botosani, cred ca stiai". Nu, nu cred ca era Parintele Augustin, era un calugar batran. "Aaa, Teodor Stanescu. Da, este calugar. A fost tortionar la Pitesti, s-a calugarit dupa 1990 si Parintele Iustin l-a trimis sa vietuiasca la Aiud", imi spune parintele si ma cutremur. Caut pe internet numele si mi se confirma: Teodor Stanescu a fost unul dintre sefii-tortionari in Fenomenul de reeducare de la Pitesti. Unul dintre cei cruzi, calai, fara suflet si fara Dumnezeu…

Iata povestea lui Aurel Suciu, in 2007: "Urmand sa merg la simpozionul international de la Pitesti, am primit un telefon de la prietenul meu Nagy Geza de la Tg. Mures, astazi preot pensionar, ca sa ma roage sa citesc eu comunicarea lui la Pitesti, intrucat el nu se poate deplasa. Cu ocazia aceasta a facut si cateva remarci in legatura cu "reeducarea", prin care am trecut impreuna. Si face remarca in legatura cu doi sefi-tortionari din camera in care am fost: C-tin Juberian si Tudor Stanescu, evidentiind cruzimea, sadismul lui Tudor Stanescu. Juberian a fost executat impreuna cu Turcanu, dar dupa parerea prietenului meu, trebuia executat mai degraba Stanescu, pentru rautatea si cruzimea lui. La monumentul de la Aiud, unde se savarsea slujba religioasa pentru sufletele celor de la "Dealul Robilor" si pentru cei din toata tara, era lume destul de multa. Desigur ca cei trecuti prin temnitele Aiudului sunt tot mai putini, dar mai vin membrii familiilor. Cum toti erau oameni in varsta era o problema de rezistenta a sta in picioare pe parcursul slujbei, intrucat erau doar doua banci. Multi s-au asezat pe iarba. A venit un calugar si ne-a chemat pe cativa sa mergem sa aducem banci. In timp ce mergeam, prietenul de langa mine m-a intrebat daca stiu cine este calugarul care mergea in fata noastra. Nu stiam. Am ramas rascolit cand mi-a spus ca este Tudor Stanescu. Am iutit pasii si ajungand langa el i-am spus cine sunt si am adaugat: "Cum ne-am despartit si cum ne intalnim". A plecat capul. Am luat bancile si le-am dus unde era nevoie. Peste putin timp a venit si calugarul. M-am dus la el, l-am imbratisat si l-am sarutat pe amandoi obrajii… Cat a durat slujba, calugarul Stanescu s-a agitat, aparent fara rost, printre cei prezenti… Si astazi ma urmareste scena si tot ce ar putea semnifica… Caile Domnului…".

Iertarea. Calaul marturiseste, dar nu isi aminteste… In februarie 2011 a fost lansat oficial un film, regizat de Nicolae Margineanu, dupa un scenariu de Alin MureÅŸan, despre Fenomenul Pitesti petrecut intre anii 1949-1051, reeducarea avand drept scop distrugerea morala a detinutilor, daramarea intregului sistem de valori, neutralizarea vointei de libertate sau a oricarei trairi spirituale si credinte in Dumnezeu. Se pregatea nasterea "omului nou", propovaduit de ideologia comunista. La lansarea filmului, victimele marturisitoare inca pe pamant s-au intalnit cu proprii calai, unul dintre acestia… calugarul Tudor Stanescu.

Constantin (Tache) Rodas, una dintre victime, il vede si ii spune: "Cea mai grea a fost lovitura pe cap cu funia, mai tii minte? Ma gandeam ca pot sa ma loveasca oriunde, dar nu la cap, ca sa nu innebunesc". Calugarul, astazi batran, cu barba alba, curata, nu-si aminteste. Cere insa iertare. Si este iertat. "Le-am multumit la toti cei care m-au batut si i-am intalnit dupa", spune fericitul supravietuitor. Fericit pentru ca a cunoscut astfel frumusetea credintei, puterea lui Dumnezeu. Astazi, Tache Rodas isi imbratiseaza calaul…

Tulburator destin! Un calau marturisitor, in smerenia credintei, isi duce veacul inconjurat de oasele victimelor sale… Fiecare zi este o noua marturisire a propriilor atrocitati… Fiecare noapte ascunde ceasuri de rugaciune, de planse iertari, in mireasca sfintilor de la Aiud. Cat de coplesitoare truda crestina pentru un fost calau, sa jertfeasca pana la capatul vietii intru marturisirea si iertarea tuturor tortionarilor romani!


O cutremuratoare poveste din crestinatate

Povestile nu se termina aici. Oamenii nu sunt ce par a fi, dar ce se intampla atunci cand destinul le este SA FIE ceea ce NU PAR A FI? Voi incheia seria scurtelor povesti din a doua zi de Pasti cu o intamplare la fel de reala, dar tulburatoare in intelesul ei de mai tarziu.

In anul 2005, un preot poposeste la Manastirea Petru Voda. Trecuse tocmai de 80 de ani de viata. Parintele a slujit intreaga viata la Biserica Plumbuita din Bucuresti, alaturi de preoteasa care il vrednicise cu patru copii. La batranete, noptile incep sa ii fie strabatute de ganduri si viziuni. Cineva il cheama. Intr-un sfarsit gaseste calea. Paseste pe poarta Manastirii Petru Voda, pentru ca acolo il trimite Domnul, acolo il cheama inima. "Trei zile sa traiesc in manastire, si apoi pot sa mor", il aud spunand apropiatii.

Ajunge langa umarul Parintelui Iustin. "Parinte, am venit sa intru in manastire", spune preotul Fuica celui care, in vis, ii promisese ca va veni. "Te asteptam", ii spune Parintele Iustin, fara sa isi intoarca chipul. "Stiam ca vei veni".

Parintele Fuica se calugareste si merge pentru ultima data in familia sa, la Iasi. "A fost miercuri si ne-a spus ca s-a calugarit si ca nu va mai iesi in lume. A plecat la Petru Voda. Joi am aflat ca a murit", povesteste unul dintre fiii parintelui Fuica.

Parintele Fuica s-a calugarit. A treia zi, joi, a fost omorat, in curtea Manastirii Petru Voda, de un tânăr zbuciumat sufleteste, care l-a confundat cu Parintele Iustin, in fata a zeci de credinciosi.

Cum oare randuieste Dumnezeu vietile, si cat de mare trebuie sa fi fost sacrificiul acestui om ales sa salveze viata Parintelui Iustin? In ce planuri si pentru ce fapte a marturisit acest parinte marea sa jertfa?

Este cutremuratoare povestea. Pentru ca bietul zbuciumat sufleteste avea un plan, dar Dumnezeu nu a impiedicat planul, ci doar a naucit un pic faptele. Bietul nebun avea randuita aceasta fapta, asa cum Parintele Fuica avea, la randul sau, randuita aceasta moarte?

(Florentina Toniţă)
 

 

CITEȘTE ȘI: "Valeriu Iftime despre susținerea Elenei Lasconi la președinție: „Săptămâna vi..."