Giorgio Strehler, autorul cărții ”Pentru un teatru al umanului” și cel care a dezvoltat ca nimeni altul artele spectacolului, așeza în prim-planul muncii regizorale trei piloni importanți: Arta, Publicul și Prezentul. Trei direcții care, însă, nu suportă ierarhizare, ci se întrepătrund în construcția unui produs teatral complex. Astfel, dacă Arta se dezvăluie prin calitatea interpretativă îmbinată cu inovația scenică, iar Publicul este ofertat printr-o abordare atractivă, accesibilă, prin proiecte de teatru participativ, dinamic, Prezentul aduce în atenție probleme actuale, reinterpretate prin prisma unor autori contemporani, tineri regizori sau dramaturgi.

La Botoșani, toți cei trei piloni au fost reuniți într-un singur act artistic ce poartă amprenta unuia dintre cei mai cunoscuți regizori ai momentului: Andrei Măjeri.

Un bun teoretician al artelor spectacolului (să nu uităm că deține un doctorat în domeniu), dar și un excelent vizionar al scenei, Andrei Măjeri a înțeles că în arta teatrală contextul social-politic capătă o valoare tot mai mare, păstrând deopotrivă în subtratul dramatic accentele care împing un spectacol către excelența artistică.

Astfel, producțiile măjeriene sunt atent construite în natura lor estetic-teatrală, dar fără să ignore aspectele educative, simbolice sau de divertisment, în măsura în care acestea aduc valoare produsului final.

Publicul botoșănean a probat toate acestea în spectacolele montate pe scena de la Botoșani, începând cu ”Eroine” (2022), ”La Academie” (2023) sau ”Zeițe de categoria B” (2024).

Și iată că, în mijloc de 2024, același Andrei Măjeri surprinde cu o nouă premieră la Teatrul ”Mihai Eminescu” din Botoșani. Un spectacol bazat pe textul "God of the Caps" premiat, în 2023, la Concursul Naţional de Dramaturgie (organizat de Filiala București-Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România și de Muzeul Național al Literaturii Române) - autor Andreo Tiberiu Măjeri.

Adus în scenă cu titlul ”Piese de rezistență”, spectacolul de la Botoșani beneficiază de o echipă de calibru național. Astfel, scenografia este semnată de Șteff Chelaru, cea care a reușit să se impună deja în teatrele din România prin proiecte complexe și inovative, coregrafia îi aparține Victoriei Bucun, Adrian Piciorea asigură elementele de sound-design, completat de Andrei Cozlac (video-design). Contribuții incontestabile au Incze Katalin (corepetitor), Ella Nistor (asistent regie), Toma Rîșca (asistent video design).

Pe o arhitectură scenică impresionantă, aportul actoriesc asigurat de Teatrul ”Mihai Eminescu” nu putea fi decât unul de excepție. Ioan Crețescu, Crenola Muncaciu, Sorin Ciofu, Răzvan Amitroaei, Cezar Amitroaei, Valentin Popa și Gina Patrașcu-Zamfirache au creat șapte spectacole, șapte one man/woman show-uri, la care adăugăm și performanța reușită de copiii Sofia Anton, Anastasia Dăscăliac, Sarah Ghirvu, Sofia Gradinaru, Ema Honceru, Robert Sinescu, Marc Tudose, Eliza Vamanu și Mateo Voroneanu coordonați de Oana Tăbultoc (Cheia Sol Junior).

„Un gest modest, dar profund, de iubire pentru viață, care, prin teatru, arde pe scenele din lumea întreagă”, așa definea același Giorgio Strehler ceea ce el numea ”teatrul umanului”. Iar regizorul Andrei Măjeri reușește să ne așeze într-o nouă paradigmă a războiului, într-un malaxor de sentimente menite să desfacă, să descompună ororile petrecute nu departe de noi și să recompună în oglindă sentimente umane, să facă auzite plânsul, disperarea, frustrarea, nemângâierea. Iar faptul că Andrei Măjeri a construit toate acestea într-un text care are în centru conflictul din Bosnia nu face decât să ne elibereze de natura (profund) naționalistă, să ne detașeze de durerile personale, chiar și de proximitatea unui conflict armat, și să așeze în prim-plan însăși noțiunea de ”război”. ”Piese de rezistență” devine, astfel, războiul nostru, al tuturor.

Este un spectacol care nu are înălțimi, ci o imensă și constantă altitudine. Este dificil să extragi din cele aproape 120 de minute un moment anume, ele pot fi doar decupate în registru scenic și doar spre a fi reașezate imagistic într-un muzeu al ororilor umane, al zbaterilor sufletești, al traumelor sociale.

În fapt, Andrei Măjeri își invită publicul într-un ”muzeu viu”. O formulă artistică ce presupune o uriașă complexitate scenică, începând cu aportul actoricesc și continuând cu cel regizoral, scenografic, coregrafic, video și design.

Gazda ”muzeului” este Fahreta. Într-o interpretare de excepție a Ginei Pătrașcu-Zamfirache. Supraviețuitoare a războiului, pe care l-a dus și cu armele ”neconvenționale”, care i-au dezvoltat însă instinctul de autoapărare, Fahreta ne poartă printr-o poveste a degradării umane, dar și una a speranței renăscute din propria cenușă. Gina Pătrașcu-Zamfirache are forță, are emoție și autocontrol. Reușește deopotrivă să provoace, dar și să își vulnerabilizeze personajul, atât cât este nevoie pentru a stârni o reacție imediată.

Fost soldat olandez în misiunea “căștilor albastre” din Bosnia, Willem este omul pentru care trauma este o continuă călătorie. ”Livrator. Rotterdam. Doi copii. Divorțat”. Personajul lui Ioan Crețescu este fuga de trecut, de războiul care i-a pătruns în carne. Pentru că asta a fost el: carne de tun în ”linia de unică folosință”. ”Eram tineri. N⁠-⁠ați văzut în Afganistan, Ucraina? Numai ăștia au fost sacrificați de bombe. Copii trimiși la moarte sigură. Cât aveau? 21, 22, 20... Nu e o coincidență. Și atunci, și acum, ei erau în prima linie. Linia de unică folosință”. Ioan Crețescu își construiește personajul pe catafalcul unei îndelungi disperări, el aduce în fața publicului din ”muzeu” edificiul distrugerilor omenești, al tuturor justificărilor despre moarte, dar și despre natura umană abandonată, despre soldatul sacrificat.   

Un adevărat recital actoricesc oferă Crenola Muncaciu. Hatidža, martor și victimă, mamă și soție. Un poem-rugăciune despre sfâșiere, dar și despre demnitate. Este mama care își plânge cea mai mare durere, cea a pierderii fiului în război. Crenola Muncaciu este ”piesa de rezistență” care poate sta oricând în fața bombelor ucigătoare, dar care nu reușește să își salveze propriul fiu. În mai puțin de doi metri pătrați, Hatidža produce un adevărat seism al sentimentelor, de la duioșie la scrâșnet sufletesc, de la disperare la furie, de la încrâncenare la acceptare.

Atmosfera din ”muzeu” se mai relaxează odată cu Părintele Ante, cel care se așază, uneori confortabil, între derapajele religioase și drama personală, ajungând până la a-și lăsă deschise căile oportunității către posibile aranjamente financiare. Părintele Ante este preotul care găsește resurse ”pământești” la dezastrul sufletesc, iar Sorin Ciofu a reușit să își facă personajul nu doar credibil, ci să îi confere și justificarea unei inocențe ”divine”, cea care să îi asigure continuitatea și credibilitatea în fața istoriei.

Milovan dezamorsează mine și plantează flori. Un ”troc” aproape imposibil, pe care însă Andrei Tiberiu Măjeri (autorul textului) îl face posibil, iar actorul Răzvan Amitroaei îl gestionează cu un talent remarcabil. ”Agent-sanitar tragic al unei răni deschise pentru totdeauna”, dar și ”iubăreț”, Milovan este imaginea prezentului incert, a unui carpe diem alert, urmărit la fiecare colț de moartea ce încă pândește cu nemernicie.

Publicul este condus mai departe prin ”muzeul viu”. Radoje este antrenorul de ski care pledează pentru umanitate. Nu a luptat în război, însă războiul îl locuiește și pe el. Cezar Amitroaei reușește să mai ”bandajeze” din tensiunile acumulate de public, oferă chiar câteva momente de ”acțiune” la înălțime.

John este un american de origine sârbă care visează să deschidă în Florida un muzeu al războiului. Este personajul controversat, care își educă fiii ”în spiritul pervers al naționalismului”. Actorul Valentin Popa oferă imaginea unui alt fel de război, cel care își ”alege” victimele.

Creat pe o arhitectură scenografică și actoricească rar întâlnită în teatrul botoșănean, ”Piese de rezistență” este un spectacol care zdruncină publicul, care forțează limitele și o face nu pentru a mai adăuga încă o traumă, ci spre a purifica. Regia, scenografia, muzica (live), accentele de design profesionist integrate, textul cu un impact puternic, apariția surprinzătoare a copiilor, dar și publicul care devine la rândul său personaj, toate la un loc reușesc să producă un spectacol-eveniment.

”Le zic prietenilor, uneori, că simt cum îl duc cu mine⁠-⁠n cursă, în camion, pe locul din dreapta. De război vorbesc. Pe el îl duc cu mine. Ei râd de mine! De ce⁠-⁠l duc cu mine? Ca să nu fiu singur”, spune Willem la începutul spectacolului. Iar după cele aproape 120 de minute prin ”muzeul viu al ororilor”, spectatorul își identifică propriul război. Pe care noi toți îl purtăm cu noi, ”pe locul din dreapta”. Ca să nu fim singuri? Ca să nu pierdem amintirea unui prezent în care toți ne consumăm durerile?    

(Foto: Teatrul ”Mihai Eminescu” / Cătălin Onofrei)