În anul 1933, ca ziarist la CredinÅ£a, Sandu Tudor mărturiseÅŸte cum, mergând spre casă, vede în bătrân cerÅŸetor pe care îl miluia deseori. Un om care cerÅŸea foarte discret, vânzând niÅŸte cărămizi pentru construcÅ£ia unui locaÅŸ. Sandu Tudor se îndreaptă spre sărman cu bănuÅ£ul în palmă. În aceeaÅŸi clipă însă, fără să ÅŸtie că îl vede cineva, cerÅŸetorul îÅŸi scoate bănuÅ£ii săi pe care îi strecoară pe furiÅŸ în buzunarul unei oarbe ce cerÅŸea la câÅ£iva paÅŸi, lângă un zid.
Sărmanul a lăsat banii ÅŸi, fără să scoată o vorbă, ÅŸi-a făcut o cruce ÅŸi a pornit înapoi, spre locul său obiÅŸnuit. "Nu i-am mai putut da nimic. Vă închipuiÅ£i noianul de emoÅ£ie care m-a năpădit. CerÅŸetorul miluind pe cerÅŸetor. M-am zmucit din mers înviorat, încredinÅ£at. Mai e ceva bun în lumea asta, printre noi ÅŸi în noi. Dincolo de tirania faptelor exterioare, dincolo de politic ÅŸi economic doarme în câÅ£iva dintre noi ceva minunat, un soare de simÅ£ire ÅŸi gând bun, cu care s-ar putea preschimba lumile. Dragostea. Ce vom face? Să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneÅŸti. Iată singura noastră politică!", îÅŸi încheia astfel Sandu Tudor articolul său din CredinÅ£a, articol numit simplu, dar sugestiv: "Întâmplare măruntă".
De câte ori, orbi fiind, nu am găsit în propriile buzunare bănuÅ£ii strecuraÅ£i discret de vreun cerÅŸetor? Uneori am mulÅ£umit cu recunoÅŸtinţă. Alteori nu am făcut-o, crezând că bănuÅ£ul acela ni se cuvine. De câte ori, din truda noastră, am strecurat bănuÅ£ul în buzunarul vreunei oarbe, fără să scoatem o vorbă, fără să trâmbiţăm gestul în lume? Åži într-un caz ÅŸi în celălalt, tot cerÅŸetori am fost. Depinde cum ne-am înfrumuseÅ£at sufletul atunci când am primit sau când am dăruit!
Oare nu a sosit vremea să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneÅŸti?
Străbatem vremuri de criză, în care avem ÅŸansa de a (ne) vedea, de a ne recunoaÅŸte. Există în cultura asiatică (chinezi) o abordare diferită de cea a europenilor. Cuvântul "criză" include în structura sa o accepÅ£iune negativă: "pericol", dar ÅŸi una pozitivă: "oportunitate, ocazie". În vreme de criză vom identifica mai uÅŸor calităţile, dar vor ieÅŸi la suprafaţă ÅŸi defectele.
Criza este singura care poate oferi un diagnostic clar, limpede, unei societăţi în agonie.
Ce înseamnă, dară, să organizăm partea pozitivă a sufletelor româneÅŸti?
Nu e nevoie de platformă-program, partid, doctrină, ierarhii, prim, vice, viceprim sau preşedinte. Avem nevoie de o restaurare a autorităţii, dar nu una politică, nu una demagogică sau doctrinară.
Avem nevoie de o autoritate care, cum spunea însuÅŸi Sandu Tudor, să "Å£âÅŸnească dinlăuntru în afară, ca urmarea unei bune stări de viaţă, nu ca tiranie sau dresaj dictatorial".
E mai simplu să disperăm? Să acuzăm clasa politică de jaful bunului ÅŸi banului public? Să strigăm în gura mare că ne-au prădat, ne-au furat, minÅ£it, trădat? Care trădare e mai mare? Care jaf este mai năucitor? Nu cumva ne-au jefuit de suflet? Nu cumva ne-au tâlhărit de nădejde, ne-au prădat buna-credinţă, ne-au ucis generozitatea, frumuseÅ£ea din privire? Dacă astăzi nu mai credem în nimic cine sunt vinovaÅ£ii? Åži dacă, într-o dimineaţă, orbi fiind, găsim în buzunare un bănuÅ£, cine ne sunt salvatorii? În ce ÅŸi în cine mai credem? Cine vorbeÅŸte în numele nostru ÅŸi până când mai ascultăm palavre de partid?
Din urmă cu opt decenii, Sandu Tudor ne avertizează: "Partidul vorbeÅŸte în numele naÅ£iei. Are nevoie de o lozincă, ceva cu care să răscolească poporul, să-l aÅ£âÅ£e ÅŸi mai ales să trezească în el teama".
Ne recunoaÅŸtem în acest popor speriat, temător, timorat? Suntem părtaÅŸi planurilor lor, suntem, oare, naÅ£ia în numele căreia se vorbeÅŸte astăzi? Sau este timpul să ne întoarcem la întâmplările mărunte ale vieÅ£ii noastre? Să începem să reconstruim partea frumoasă a românismului, a sufletului nostru cel de toate zilele?
Putem începe de acum. Strecoară bucuria în buzunarul aproapelui tău. PuÅ£in câte puÅ£in, vom începe din ce în ce mai mulÅ£i să vedem lumina cea clară, limpede, a zilei. Åži, nemaifiind atât de mulÅ£i orbi, în numele nostru nu vor mai vorbi ei!
(Jurnalistul ÅŸi scriitorul Sandu Tudor a devenit ulterior monahul Agaton, cunoscut apoi ca Părintele Daniil de la Rarău. Întemeietor al MiÅŸcării Rugul Aprins, Părintele Daniil a murit în 1962 în închisoarea Aiud, după ce a fost torturat de comuniÅŸti)
