Este primarul Pamfil în filmul ”Catane”, producția care a stârnit interesul cinefililor din întreaga țară. Un rol pe care Mihai Mălaimare îl consideră ”debutul meu real, în film, ca actor”. La 76 de ani, după o viață consumată în teatru, la radio, pe stradă, actorul născut în Botoșani se consideră împlinit. Deși, ne mărturisește Mihai Mălaimare, o dorință mai păstrează în suflet: ”Ar fi colosal să mă întorc acasă pentru o frumoasă încheiere de carieră teatrală!”.

CITEȘTE ȘI: "Botoșănean implicat în accident, ”victima” a fost amendată cu 1.200 de lei!"

 

”Așa a început odiseea propriului meu debut real în film, ca actor”

-Domnule Mihai Mălaimare, să spunem dintru început că acest interviu stă sub semnul unui film care în aceste zile și-a făcut intrarea în cinematografele românești, inclusiv la Botoșani, unde pare-se că se bucură deja de audiență. Audiență care aici, în nordul Moldovei, vi se datorează și dvs. Așadar, în ”Catane” sunteți primarul Pamfil. Un rol excepțional, care vi se potrivește ”mănușă”, un personaj plin de umor, sensibil și tulburător deopotrivă. Un rol cu care veniți în fața cinefililor iată, în al 76-lea an de viață, dar pe care știm că l-ați așteptat zeci de ani. Cum l-ați primit pe Pamfil în viața dvs.? A venit el prea târziu sau, dimpotrivă, a apărut la timp?

-Relația mea cu Cinematografia a stat mereu sub semnul neînțelegerii. Când eram student, am trecut perfect neobservat de către studenții de la Operatorie, cei care-și făceau mâna prin intermediul fotografiei. Unii dintre colegii mei erau subiectele preferate ale acestor fotografii, eu nu am fost niciodată, chestiune destul de frustrantă. Cum însă se făceau filme multe și era nevoie de noi, studenții la Actorie, am fost chemat și eu, doar că niciodată pentru roluri importante, așa că m-am resemnat, era evident că nu sunt făcut pentru film, îmi spuneam, și de aici până la a mă autoizola în opinia că filmul este o afacere de gașcă, din care eu nu fac parte, nu a mai fost decât un pas. Evident, în detrimentul pasiunii cu care mă gândeam la posibilele roluri pentru mine și care erau interpretate de alții.

La un moment dat a apărut un regizor care m-a luat în câteva dintre filmele lui și care părea că se sprijină pe prezența mea în echipa lui, era Șerban Creangă, cel care avea să se stingă nepermis de devreme, punând capăt oricărei speranțe că aș mai putea face vreodată film. Am mai jucat pe ici, pe colo, câte ceva, dar mereu în personaje lipsite de importanță. Curios însă, deși am apărut în, cred, trei scene în Nea Mărin miliardar, succesul formidabil al acestei comedii s-a răsfrânt și asupra mea, așa că pentru orice om din țara asta care putea vorbi despre filmele românești mai importante, eu eram, invariabil, recunoscut ca “ăla de a jucat în Nea Mărin“, ba, mai mult, de curând, am primit și o  diplomă care atestă că sunt supraviețuitor al celebrei distribuții. Iar toate astea în contextul în care eram aproape zilnic la Radio și săptămânal la TVR, devenisem un actor cunoscut, chiar foarte cunoscut, începusem să joc roluri foarte mari la Național, dar Filmul părea că era o chestiune imposibilă pentru mine.

Și iată că a venit bătrânețea și lucrurile au luat o turnură stranie. Regizorul și producătorul Titi Popescu mi-a oferit câteva roluri principale, ba, mai mult, chiar și posibilitatea de a regiza două dintre acestea, în 2022 regizorul Ștefan Pătrașcu mă invită să joc în filmul Fără prelungiri un rol destul de interesant și consistent, iar către sfârșitul anului 2023, Ioana Mischie îmi oferă posibilitatea de a juca rolul Primarului Pamfil în filmul ei de debut, Catane. Scenariul mi-a plăcut la nebunie, am acceptat provocarea și așa a început odiseea propriului meu debut real în film, ca actor.

Pamfil vine probabil pentru că l-am așteptat toată viața, am crezut cu tărie că va veni și rândul meu și, deși acest lucru s-a petrecut la această vârstă, îmi este foarte drag și nu încetez să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru această nesperată șansă. Nu știu dacă este prea târziu, este foarte posibil să mi se ofere și alte ocazii, dar dacă va fi singurul rol adevărat pe care l-am avut în film, pentru mine este suficient.

 La vârsta asta nu mai am nimic de demonstrat, vreau doar să mă bucur de viață și, dacă voi avea ocazia să mai joc, o voi face cu o energie incredibilă, căci atâția ani de așteptare au adunat în mine o forță colosală pe care abia aștept să o dăruiesc personajelor mele.

”Pamfil al meu este botoșănean și cred că asta se simte”

 -”Catane”, filmul scris și regizat de Ioana Mischie. Scris în 15 ani, filmat în 19 zile și ”restrâns” apoi în 96 de minute de peliculă, atât cât au spectatorii la dispoziție pentru a urmări o poveste pur românească. O comedie neagră, dar la fel de bine putem să îi atribuim secvențe sociale, tradiționale sau culturale, economice sau diluat politice, atât cât să devină grave și profund umane. Punctul forte al filmului stă tocmai în elementul de autenticitate. În film sunteți primar, dar în viața reală ați fost parte a acestei lumi (ca parlamentar și om politic). V-ați regăsit vreo clipă în acțiunile lui Pamfil? Este posibilă empatia la un lider politic, în zilele noastre, fără ca aceasta să fie urmată de repercusiuni?

-“Politicianul” meu a fost o ratare imensă și prefer să nu discut despre el. Primarul Pamfil are însă un corespondent în realitate, l-am creat gândindu-mă la bunicul meu dinspre mama, Dumitru Patatu din Sarafinești – Corni. Sufletul lui, privirea, tonul glasului, calmul, puterea de a suporta orice fel de jignire, zâmbetul trist și o anume blazare în relația cu ceilalți, toate se regăsesc în ceea ce vedeți privind filmul.

Pamfil al meu este botoșănean și cred că asta se simte oarecum fără s-o spun răspicat și poate, cine știe, din cauza asta are succes filmul la Botoșani. M-aș bucura enorm să pot veni la o proiecție, am și promis de altfel, dar au apărut imediat sumedenie de comandamente care m-au împiedicat. Nu am renunțat însă, mi-aș dori mult să pot sta de vorbă cu spectatorii mei din Botoșani, iar Pamfil și Catane se constituie într-un prilej cum nu se poate mai nimerit.

-Nu putem să nu mai remarcăm, la ”Catane”, contribuția pe care filmul o are în a extrage și oferi cu generozitate o imagine excepțională, aceea a peisajelor din Apuseni. Într-un timp în care artele – și cinematograful nu face excepție! – tind să ne arate o Românie marginal-mizerabilă, acoperită de sărăcie și lipsă de educație, ”Catane” răstoarnă cumva aceste șabloane. Cum s-au văzut Apusenii de aproape, cum ați simțit România în acele 19 zile de filmare?

-Da, ”Catane” este un altfel de film românesc, nimic nu este urât în el, nimic nu este vulgar, umorul chiar plutește cu delicatețe. Este un film de o frumusețe rară și da, imaginile din Apuseni îți taie respirația uneori. Am filmat acolo vreme de două săptămâni, aproape toată echipa a fost prezentă, eram ca într-o tabără de vară, una în care, sigur, aveam mult de muncit, dar care ne-a oferit și posibilitatea de a ne cunoaște foarte bine între noi și de a ne bucura de minunea aceea de loc, relativ aproape de satul Rîmeț, Alba, în care oamenii, animalele și copacii parcă își țineau respirația ca să nu strice cumva sentimentul că ne aflăm în Rai. Despre urâțenii pot vorbi alții, noi, aici, în Grădina Maicii Domnului, avem a ne bucura de frumusețea absolută. Apusenii erau tulburător de frumoși, dar eu am păstrat în sufletul meu, ca pe o icoană care mă apără, minunea dealurilor botoșănene, mereu bolnave de dorul livezilor înflorite de meri.

”Peisajul politic actual este de o tristețe incomensurabilă”

-”În politică am eșuat perfect”, rostea în vremea din urmă actorul Mihai Mălaimare. ”Vreți impozit pe dreptul de a trăi”, îi spune primarul Pamfil, în film, inspectorului venit în munți pentru a-i ”demasca” pe cetățenii care se declară – cu toții – purtători de ”handicap”. O replică pe care publicul o preia ca pe un manifest. Este și momentul în care comedia însăși se transformă într-un manifest. Ce credeți că ar putea învăța un om politic astăzi de la Pamfil?

-Filmul acesta trăiește și prin replicile sale care sunt, ai perfecta dreptate, un adevărat manifest. Interogatoriul pe care Inspectorul îl ia sătenilor învinuiți se transformă de fapt într-un teribil rechizitoriu pe care aceștia îl fac Statului eșuat, care nu a făcut nimic pentru ei, dar le pretinde impozite și taxe cu nemiluita. Din acest punct de vedere, ”Catane” a apărut exact la fix, de parcă lucrurile ar fi fost aranjate de cineva anume. Noi am construit, nu am distrus, spune unul dintre personaje, iar Pamfil al meu îl pune pe gânduri pe Inspector atunci când îi atrage atenția că Statul, pe care acesta îl reprezintă, ar mai putea adăuga un bir, impozitul pe dreptul de a trăi. Cred că aceste replici produc emoție în sală. Oamenii politici de astăzi nu ar avea nimic de învățat de la Pamfil. Sunt două lumi care se depărtează una de alta în fiecare clipă. Ei au drumul lor, noi îl avem pe al nostru. Peisajul politic actual este de o tristețe incomensurabilă.

-Nu cu mult timp în urmă ați fost dvs. înșivă personaj principal într-un ”film al absurdului”: vi s-a interzis un spectacol la Iași, chiar dacă era vorba despre un proiect studențesc, ce implica mulți tineri. Vorbeați într-un interviu despre ”oaza de libertate” pe care o trăiați în anii 70 în Institutul de Teatru bucureștean. Astăzi, teatrul pare că absoarbe mult din politicul timpului, lăsându-se direct influențat. Îl preschimbă asta într-un fenomen viu, transformator, cu rol de barometru social/politic? Sau, dimpotrivă, îi știrbește din măreție, lunecând în sfera judecăților și a condamnărilor/etichetărilor publice?

-Este o întrebare cu mai multe direcții. Să le luăm pe rând. Am trăit o astfel de întâmplare la Iași și la Sibiu, mi-au fost interzise două spectacole realizate cu studenții în cadrul proiectului meu, Moștenirea. Delictul de opinie este deranjant tocmai pentru cei care nu se sfiesc să te amenințe cu moartea. Trăim vremuri tulburi cu foarte mulți oameni tulburați la minte și, din păcate, strecurați și în învățământul superior vocațional, căruia îi dau o lovitură de moarte din interior, deoarece murdăresc sufletele studenților, abătându-le de la misiunea lor. Am izbutit să trec peste întâmplare.

În film, unul dintre personaje spune: noi am construit, nu am distrus, și cred că replica asta cade extraordinar în sufletul spectatorilor, deoarece astăzi, este evident pentru toată lumea, trăim o perioadă a marilor distrugeri, de tot felul, de la baraje golite intenționat de apă, la mine închise aiurea, la defrișări criminale, la înstrăinări de patrimoniu imposibil de categorisit. Ce face teatrul de astăzi? Se distrează, construiește spectacole pe teme mărunte, de aprozar, se preface că uită de existența marilor clasici, coboară la nivelul cel mai de jos al înțelegerii, astfel că, în loc să educe, se complace în a sporovăi câte-n lună și-n stele pentru un public pe care nu-l provoacă, nu-l incită cu nimic. Poate că, în anumite momente, joacă rolul unui posibil barometru socio-politic, dar este unul de piață, este o dezbatere de cârciumă. Eu cel puțin, nu mă regăsesc într-un astfel de teatru și din cauza asta m-am și retras.

 -”În materie de teatru am simțit mereu o rezistență la nou”, spuneți într-un alt interviu, acordat în târziul carierei dvs. Cu toate acestea, ați fost în teatrul românesc un adevărat inovator, un deschizător de drum. Este de ajuns să ne întoarcem la începuturile Teatrului Masca, un proiect care introducea în România un concept artistic cu totul nou. Pe care l-ați adus și acasă, la Botoșani. Statuile vivante au rămas în memoria multor botoșăneni… Este ceva ce v-ați fi dorit să mai faceți în teatru și nu ați apucat? Regretați ceva?

-Nu am apucat să montez Hamlet și Trei surori, iar asta regret din toată inima. Scenariul pentru Hamlet l-am scris acum 30 de ani și fiecare an a adus ceva nou, dar așa a fost să fie, am plecat de la Masca și acest proiect a reintrat în sertar. Scenariul meu pentru Trei surori plasează acțiunea la 20 de ani după cea din piesa lui Cehov. Ambele spectacole sunt fără cuvinte, dar fără a se transforma în pantomimă. Mi-aș dori să pot face un film după nuvela mea, Cafeaua, din volumul Pădurea, dar nu-mi pun mari speranțe, pentru a mă feri de deziluzii. Deși, la proiecția cu ”Catane” din 1 februarie, la Cineplex Băneasa, vorbind cu spectatorii, am dăruit un volum unei doamne din sală, care a venit apoi să-mi spună că este producător de film. Eu am zâmbit și zâmbesc încă, poate că Destinul vrea să-și râdă de mine și nu m-aș bucura, dar poate că îmi întinde o nouă mână și dacă este așa, peste un an, doi, am putea vorbi despre această premieră cinematografică, în regia mea.

”Mi-e dor nespus de Botoșani!”

-”Cei din urmă vor fi cei dintâi” este o zicere care pare să vă definească perfect. Începând de la admiterea la liceul din Botoșani (intrat ultimul, terminat primul) până la intrarea la Institutul de Teatru (admis ultimul, terminați șef de promoție, alături de actrița Olga Delia Mateescu). Iată, un rol – primarul Pamfil – primit la 75 de ani vă readuce în prim-planul cinematografic și vă dă șansa unui nou început. La ce să ne așteptăm după ”Catane”?

-Mi-am propus să mai trăiesc 20 de ani, vreau adică să profit de gena pe care ai mei mi-au transmis-o, însă nu știu cât de sănătos și voinic voi fi până la sfârșit, dar nu m-aș da în lături de la o altă provocare în film. Faptul că am debutat atât de târziu îmi oferă șansa de a fi extrem de selectiv, Pamfil din ”Catane” nu poate fi urmat de cine știe ce figurație. Am vârsta și forța să joc personaje memorabile și o voi face. Iar dacă nu, dacă acest debut nu va fi urmat de nimic, Pamfil va rămâne ca o rază de lumină, ca zâmbetul enigmatic al bunicului meu!

-V-ați gândit vreodată la un one man show pe scena de la Botoșani?

-Sigur că m-am gândit, dar nu m-a invitat nimeni. Cred că mai pot juca one man show-ul meu, Actorul, și probabil că la Botoșani ar avea un public minunat. Știi, eu am debutat în teatru cu un recital de poezie, De dragoste se numea, alături de marea actriță botoșăneană Ana Vlădescu Aron. Am jucat și la Botoșani. Da, ai dreptate, ar fi colosal să mă întorc acasă pentru o frumoasă încheiere de carieră teatrală, mai ales că primarul Capitalei, actualul președinte, mi-a interzis spectacolul de adio dintr-un motiv doar de el știut. Cert este însă că nu mă pot autoinvita!

Mi-e dor nespus de Botoșani!

*** 
”Catane” rulează în cinematografele din România (și la Cinema Unirea Botoșani), începând din 26 ianuarie. Filmul – în regia Ioanei Mischie - urmărește povestea unui sat românesc în care toți locuitorii se declară a fi persoane dizabilități. Situația declanșează o investigație oficială care scoate la iveală adevăruri mult mai complexe. Alături de Mihai Mălaimare, producția îi are în distribuție pe Iulia Lumânare, Costel Cașcaval, Cristian Bota, Tudorel Filimon, Mihai Dinvale, Bogdan Farcaș.