Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaÈ›a cea simplă, firească È™i înaintează spre lux, cu atât creÈ™te È™i neliniÈ™tea din ei. Și cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniÈ™titi chiar È™i împrejurul lumii – precum cureaua maÈ™inii împrejurul roÈ›ii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor liniÈ™te. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. EducaÈ›ia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar È™i copii mici) la psihanalize È™i la psihiatri È™i construieÈ™te mereu spitale de boli psihice È™i instruieÈ™te psihiatri, dintre care mulÈ›i nici în Dumnezeu nu cred, nici existenÈ›a sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putință ca aceÈ™ti oameni să ajute suflete, când ei înÈ™iÈ™i sunt plini de neliniÈ™te? Cum este cu putință ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu È™i în viaÈ›a cea adevărată, cea de după moarte, cea veÈ™nică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieÈ›ii celei adevărate, i se îndepărtează toata neliniÈ™tea È™i-i vine mângâierea dumnezeiască, È™i astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice È™i le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toÈ›i cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieÈ›ii.
Oamenii încearcă să se liniÈ™tească cu calmante sau cu teorii yoga, È™i nu vor adevărata liniÈ™te, care vine atunci când se smereÈ™te omul È™i care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Și turiÈ™tii care vin din țări străine È™i umbla pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuÈ™eală, gândeÈ™te-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniÈ›i de ei înÈ™iÈ™i, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o neliniÈ™te mare, cu mâhnire È™i supărare, deÈ™i le are pe toate – nu-i lipseÈ™te nimic – atunci să È™tim că-i lipseÈ™te Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiÈ›i È™i de bogăție, pentru că bunurile lumeÈ™ti nu-i împlinesc sufleteÈ™te; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaÈ›i care au de toate È™i nu au copii, È™i tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiÈ›i de toate. “În regulă", îi zic unuia, "daca ai timp liber, fă-È›i cele duhovniceÈ™ti. CiteÈ™te un Ceas, citeÈ™te puÈ›in din Evanghelie". "Nu pot", îmi spune. "Fă un bine, du-te la un spital È™i mângâie un bolnav". "Cum să merg până acolo?", îmi răspunde. "Și de ce sa fac aceasta?". "Du-te È™i ajută vreun sărac de prin vecini". "Nu, nu mă multumeÈ™te nici aceasta", spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămadă de case, să aibă toate bunătățile È™i să se chinuiască! ȘtiÈ›i căți astfel de oameni există? Și se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea. Înfricoșător! Și dacă nici nu lucrează, ci îÈ™i trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiÈ›i oameni. Dacă ar avea cel puÈ›in un serviciu, ar fi mai bine.
ViaÈ›a de astăzi, cu necontenita e alergatură, este un iad. Oamenii se grăbesc È™i aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, È™i aÈ™a mai departe. Și ca să nu uite ce au de făcut, È™i le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine că îÈ™i mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înÈ™iÈ™i nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeÈ™ti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află liniÈ™te È™i aleargă mereu.
Bine că există viaÈ›a de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veÈ™nic în viaÈ›a aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care È™i-au făcut ei viaÈ›a. Cu neliniÈ™tea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. "Zilele anilor noÈ™tri È™aptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; È™i ce este mai mult decât aceÈ™tia, osteneală È™i durere." (Ps.89, 10-11). Șaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-È™i căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieÈ™te în America È™i mi-a spus despre viaÈ›a de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maÈ™ina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se miÈ™te liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează È™i se ostenesc ca să scoată bani mulÈ›i, ca să spună că sunt aranjaÈ›i È™i fericiÈ›i. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viață plină de neliniÈ™te È™i într-o neîncetată alergătura (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaÈ›a într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viață, eu nu aÈ™ fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: "Nu vă pedepsesc pentru viaÈ›a ce o trăiÈ›i, însă vă voi lăsa să trăiÈ›i veÈ™nic în acest fel", asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulÈ›i oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiÈ›ii È™i ies afară în aer liber, fără direcÈ›ie È™i scop. Se adună în grupuri È™i merg în afara oraÈ™elor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alÈ›ii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber È™i aleargă, ori se suie pe munÈ›i pana la înălÈ›imea de 6000 de metri. ÎÈ™i È›in răsuflarea, apoi o lasă, È™i iarăși inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de neliniÈ™te È™i caută o ieÈ™ire. Am spus unuia dintre aceÈ™tia: "Voi săpaÈ›i o groapă, o măriÈ›i, vă minunaÈ›i de groapa ce aÈ›i făcut-o È™i… săriÈ›i în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi săpăm groapa, dar aflăm metale preÈ›ioase. NevoinÈ›a noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt."
Sfantul Paisie Aghioritul
