Pentru că avea serviciu, bunica m-a dat la creșă. Acolo mă simțeam abandonat și am devenit din ce în ce mai retras, mai timid. La 3 ani am mers la grădiniță unde datorită timidității nu am reușit să-mi fac prieteni.
Deoarece am avut multe probleme de sănătate, am stat de multe ori internat prin spitale. După ce am avut și meningită, bunica a observat că nu mă mai pot concentra, uitam poeziile, la grădiniță nu prea înțelegeam ce ne explica doamna educatoare. M-a dus la psiholog, care i-a spus că am rămas cu sechele din cauza acestei boli.
Am mers în clasa întâi. Doamna era foarte bună, dar eu nu puteam tine pasul cu colegii mei. Și bunica iar m-a dus la psiholog. În urma testelor date mi s-a spus că am nevoie de profesor de sprijin. Cu ajutorul profesorilor de sprijin am reușit să termin 8 clase. Am fost repartizat la Liceul "Elie Radu".
Atunci a început calvarul meu. Colegii din clasă își băteau joc de mine, mă scriau cu cretă pe haine, mă scuipau. Și, deși unii profesori știau acest lucru, chiar au văzut, nu au făcut mare lucru ca să îi facă pe elevi să nu se mai comporte urât cu mine. Nu mai aveam profesor de sprijin și au început să apară notele proaste, din 2.3 și 4 nu mai scăpam. La sfârșitul primului semestru aveam medii de 2,3,4 și câte o medie de 5 și 6.
Văzând situația mea școlară, bunica iar a mers cu mine pe la comisii, alte evaluări, alte teste. Și au hotărât să mă dea la școala specială. Când am venit prima oară aici eram foarte speriat, crezând că o să fie și mai rău, pentru că mă gândeam că aici copiii sunt cu probleme și mă temeam și de profesori, nu îndrăzneam să-i privesc, eram foarte trist și mă simțeam străin. Dar tocmai aici am întâlnit ce îmi lipsea mie. Copiii m-au înconjurat cu dragoste, profesorii cu înțelegere și totuși eu nu reușeam să comunic prea mult cu ei.
Până într-o zi când o doamnă profesoară m-a întrebat: "-Alexandru, tu știi să zâmbești?". Eu abia am îndrăznit să o privesc și am răspuns: "- Nu". Și atunci doamna a venit lângă mine și a spus să mă uit la ea. Eu nu îndrăzneam, dar până la urmă, fiindcă și colegii tot insistau, am ridicat ochii. Nu-mi venea să cred că lângă mine stătea un profesor care îmi zâmbește și mă privește cu drag. Am zâmbit mai mult forțat, dar am zâmbit. Și doamna mi-a spus că nu-i plac elevii care nu zâmbesc. Atunci mi-am dat seama că aici este locul meu, printre oameni cărora le pasă de mine.
Am prins curaj și am început să comunic, mi-am făcut mulți prieteni, am participat cu doamna profesoară la multe activități frumoase și am simțit că sunt fericit. Am început să citesc mai bine, să înțeleg mai bine lecțiile, am luat note din ce în ce mai bune.
Asta pentru că am început să am încredere în mine. Profesorii de aici au multă răbdare, nu sunt indiferenți, ei nu permit să-și bată joc cineva de copii, întotdeauna vorbesc cu noi, ne ascultă, ne sfătuiesc, pe cei mai obraznici îi iau deoparte și stau de vorbă cu ei. Și mulți își schimbă comportamentul dacă în fiecare zi sunt sfătuiți de profesori. Și eu dacă observ că vreun copil este supărat încerc să-l înveselesc, iar dacă este jignit sau bătut, îi iau apărarea, pentru că știu ce înseamnă să fii în această situație.
Eu am terminat școala de câteva zile și mai am examenul final în luna mai. Am învățat croitorie aici la școală și am făcut și cursuri de ospătar în paralel. Sper să-mi găsesc un loc de muncă.Dar mai vin pe la școală, pentru că parcă nu pot să mă despart de profesori, de colegi. Doamna mă primește în continuare să pictez. Acum zâmbesc tot timpul, așa că sigur îi place de mine.
Eu le mulțumesc tuturor profesorilor pentru tot ce au făcut pentru mine și nu îi voi uita niciodată.
Aceasta e povestea mea și cred că ar trebui să mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a luminat mintea ca să pot termina școala și să pornesc cu curaj în viață, scoțându-mi în cale oamenii potriviți care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi.
Mihai Alexandru Agavriloae
Liceul Tehnologic Special "Sf. Stelian" Botoșani – absolvent 2014
SURSA observgandescpovestesc.wordpress.com