Poet, scriitor, dramaturg, publicist, făuritor de carte, promotor cultural de multe decenii în Botoșanii eminescieni, inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia, cel mai important premiu literar din România acordat de mai bine de 30 de ani. Redactor-șef al revistei literare ”Hyperion-Caiete botoșănene”.

"La distanță de poezia ideatică sau vizionară, producția lui Gellu Dorian își relevă baza existențială. Ea se compune din semnalele vieții ca atare, dintr-o materie similară cu cea a prozei consacrate, deși “înnobilată” prin tensiunea pură care străbate imaginile - decupări din real, efectuate cu ingeniozitate", scria Gheorghe Grigurcu în "Romania literară" despre Gellu Dorian.

CITEȘTE ȘI: "Țepe pe internet cu anvelope de iarnă. „Au crezut că le cumpără noi și erau r..."

Scriitura lui Gellu Dorian este sugestivă în poezie, demonstrativă în proză, riguroasă și incitantă în opinie. În Cetate, manifestă o maturitate a verbului - uneori, o balansare între cotidianul regenerativ și contrafortul de siguranță - alteori.

Mai ales că Gellu Dorian s-a implicat în proiecte de anvergură, unele dintre ele constituindu-se în brand cultural național, dacă ar fi să amintim doar Premiul Național de Poezie.

Poetul ne oferă imaginea unui creator care se trăiește pe sine, deseori manifestându-se defensiv în lumea în care viețuiește, dar mai ales redimensionând hotarele propriilor percepții asupra eului ca măsură a trăirii lăuntrice.

Născut pe 13 octombrie 1953, Gellu Dorian activat ca referent de specialitate la sectorul Literatură-Teatru al Centrului Judetean de Conservare și Valorificare a Traditiei și Creatiei Populare Botosani. Debutul publicistic s-a petrecut la 30 decembrie 1972, în România literară, sub pseudonimul George Dor, girat de Geo Dumitrescu, iar cel editorial doi ani mai târziu, în Caietul debutanților, Editura Eminescu, București. A fost distins cu Medalia comemorativă "150 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu", 2001, conferită prin decret prezidential, dar și Meritul Cultural A, în Grad de Cavaler, în 2004. Este, de asemenea, initiatorul Congresului National de Poezie, în 2004.

Este redactor-șef al revistei de cultură "Hyperion" și Presedintele Fundatiei Culturale "Hyperion-caiete botosănene". Membru în colegiile de redactie ale revistelor "Convorbiri literare", "Poezia" si "Lumină Lină/Gracious/ Light" New York, dar și membru al Grupului de la Durău, din 1994, și initiatorul revistei "Caietele de la Durău", alături de Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Nicolae Sava si Radu Florescu. În 1989 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este, de asemenea, membru PEN-CLUB ROMÂNIA.

"Astăzi nu mai împart cu nimeni nimic,/ mîine, din ce-o mai fi, acelaşi nimic făcut/ firimituri printre degete,/ numai cerul în creştetul meu,/ pustiu ca pămîntul/ -numai creştetul meu plin cu tot cerul/ pe pămîntul pustiu,/ -astăzi numai pe mine mă împart numai mie,/ turtă de ceară,/ luminiţă arzînd în ochiul pustiu al celui de sus/ pentru care nu mai exist:/ femeile se ciobesc una de alta în cristaluri ca gheaţa,/ sîngele lor ca rubinul îmi povesteşte în somn,/ mii de ţăndări culeg în zori de sub gene,/ spăl patul cu votca din care sar îngerii/ ca fulgii de vată,/ să dorm apoi liniştit,/ ele pe mine lor redîndu-mă;/ astăzi nu mai sunt al lor,/ lung şi tăcut pe o faţă de masă/ măcelarii îmi despoaie umbra şi cîntă alături de ea/ ca beţivii alături de mine,/ lor nu le mai spun luaţi şi beţi, acesta este vinul vostru,/ răstignit pe braţele mele în cruce,/ mîine în zori, a treia oară mă voi trezi,/ şi le voi spune:/ nu fiţi triste, în zori vă veţi trezi cu mine în somn…" (Singur)

Trăind parcă într-un permanent consum de emoție literară, fie că se manifestă poetic sau de circumstanță scriitoricească, Gellu Dorian se izbește tot mai des de lucrătura mefientă, tremurat-schizoidă, a faptului cotidian. Un cotidian pe care uneori îl consemnează în publicații literare, alteori îl regăsim transfigurat în poeme, romane sau piese de teatru, din păcate din ce în ce mai puțin în atitudini ce privesc viața cetății.

Rigoarea unei gândiri bine structurate, exercițiul zilnic al scrisului, dar și atenta observare a spațiului literar au făcut ca Gellu Dorian să fie un critic avizat, cu un dezvoltat simț al cuvântului.În poemele proprii, stilul colocvial-metaforic este dublat de lejeritatea unui mecanism care, bine studiat și atent uzitat, evită supralicitarea textualismului, astfel că luciditatea care străbate fluxul interior al fiecărui vers menține viu discursul poetic, Gellu Dorian manifestând un autocontrol de care însuși cititorul devine conștient, ca martor al lumii poetului.



Credincios unor teme poetice - cu predilecție dragostea -  Gellu Dorian se transformă deseori în propriul său obiect de studiu, lansând fără precauții originale formule de trăire/retrăire a iubirii, evitând însă căderi în supraabundențe și convenționalități (dis)cursive.

Confesiunea este un alt teritoriu pe care scriitorul Gellu Dorian calcă fără emfază, și aici lipsindu-i uneori măsurile de minimă siguranță, fapt ce dezvăluie o aparentă vulnerabilitate. Doar aparentă! Pentru că finalul fiecărui poem devine un peron bine cimentat, cu indicatoare precise, care nu lasă loc speculațiilor de tot soiul.

Gellu Dorian cristalizează și cultivă în cărțile sale linii de forță autentică, o energie care marchează drumul necesar interiorizării poetice, o forță ce atinge de multe ori nivelul spontaneității explozive.

"Am spus-o de cum am văzut în faţa ochilor/ prăpastia care se deschidea în mine, iar în interiorul ei/ stătea atârnat un firicel de aţă/ în vânzoleala unui milion de andrele din care numai una/ putea împleti plasa în care să mă arunc,/ mult mai târziu mi-am dat seama că buzele mele se mişcau fără voia mea/ înaintea somnului din care nu ştiam dacă mă voi mai trezi,/ cineva se ivea în mine şi mă salva/ deşi prin preajmă nu părea a fi moartea/ ci mai curând mici pericole din care ea se putea isca/ aşa cum peste straturile de salată seceta,/ acum fac acest lucru cu speranţa în care stau ascunse/ toate zilele mele fericite ratate până acum,/ şi mi-ar fi de ajuns doar una/ pe care aş şti să o înmulţesc/ sau să mi-o fac haină pe care să nu o mai dezbrac niciodată". (Rugăciunea)

La aniversare, îi urăm scriitorului Gellu Dorian La mulți ani, Domnul să îi dăruiască sănătate sufletească și trupească, inspirație și împliniri personale!

Gellu Dorian: Douăzeci şi două de milioane de poeţi

Douăzeci şi două de milioane de poeţi vii
aşteaptă naşterea cititorului,
biblioteca este pustie,
cîrciuma, plină,
se privesc în ochi şi nu văd nimic,

deodată dintre ei se ridică cel mai bătrîn,
îşi adună genele şi adoarme,
plutind prin aer ca un fulg desprins dintr-o aripă de struţ
fugind prin oaza plină de ochi obosiţi,

toţi s-au bucurat de plecarea lui
ca la naşterea unui copil,
din cauza lui n-a mai apărut nimeni prin tîrg,
pînă la el toţi citeau poeziile ca pe nişte rugăciuni,
el i-a învăţat pe toţi să scrie
şi acum nu mai deschide nimeni cărţile
pecetluite în rafturi ca nişte morminte într-un cimitir
prin care nu mai trece niciun urmaş,
pentru că toţi au plecat în lume
sau zac şi ei sub pămînt ca nişte seminţe care n-au mai rodit,

ce bine e,
ce frumos e,
lumea abia acum începe,
ruptă din silaba versului bătrîn,
izgonită din rai
ca din cîrciumă beţivii care nu mai au cu ce plăti,
nu mai au unde să se ducă,
nicăieri nimeni nu-i mai aşteaptă,
iar prin capul lor horcăie sumedenii de fiinţe mici
care se privesc ochi în ochi
şi nu văd nimic,
nimic,
dar pare a fi totul,

ce noapte adîncă,
ce zi luminoasă prin care se vede doar noaptea ce vine,
se aude o voce dintre cei douăzeci şi două de milioane de poeţi
orbi în lumea plină de surzi ,
noi ne-am născut din carnea cititorilor,
în timp ce noi nu suntem în stare să dăm viaţă unui cititor
care să ne foşnească-n urechi
filele cărţilor moarte
pe care numai el le poate reînvia,

şi l-au căutat ca Irod pe pruncul născut într-o iesle,
să facă din apă vin,
- dar sîngele apă nu se face,
cîrciumile nu sunt biserici,
bisericile nu sunt biblioteci -,
să-l trimită apoi în pustia prin care
poeţii îşi înjunghiau poeziile din care
nu curgea sînge,
ci un alcool dureros de dulce

la nesfîrşit, pînă în ziua cînd toţi vor căuta poetul
pentru a-l cinsti pînă la uitare.