”Playback” va avea premieră de gală și la Botoșani, în prezența echipei. Filmul documentat de regizoarea Iulia Rugină prezintă povestea lui Sorin Lupașcu, unul dintre cei mai cunoscuți DJ din perioada optzecistă, faimos pentru muzica pe care o punea în discoteca Ring din Costinești. Publicul va avea prilejul de a reasculta câteva dintre hiturile anilor ‘80, româneşti şi internaţionale.
La Botoșani, proiecția-eveniment va avea loc luni, 23 octombrie 2023, începând cu ora 19.00.
Înainte de premiera de la Cinematograful Unirea, regizoarea Iulia Rugină a vorbit pentru cititorii Știri.Botoșani.Ro despre ”Playback”, dar și despre ce urmează după acest documentar care a intrat în cinematografele din România din 19 octombrie.
Omul în jurul căruia se construiește povestea filmului
-Ne amintim de prezența dvs. la Botoșani în 2017, la premiera filmului ”Breaking News”. O întâlnire foarte apreciată de public…
-Cu cea mai mare bucurie îmi amintesc, abia aștept să revin la Botoșani, pentru că a fost minunat atunci.
-De data aceasta veniți în calitate de regizor al unui documentar. Sunteți la prima experiență de acest fel, este vorba despre ”Playback”, un documentar centrat pe perioada discotecilor optzeciste din România. Vă propun o punte între aceste două momente – 2017 și 2023 – pentru că există o legătură între ”Breaking News” și ideea de la care a pornit ”Playback”.
-Da, legătura provine din faptul că în felul acesta l-am întâlnit eu pentru prima dată pe Sorin Lupașcu, personajul principal din ”Playback”, omul în jurul căruia se construiește de fapt povestea filmului. Eu în 2015, când filmam ”Breaking News”, aveam în film un personaj ficțional care fusese DJ la Disco Ring. Și pentru că aveam nevoie de recuzită pentru film, scenografa filmului, Andreea Popa, a propus să îl contactăm pe acest domn, Sorin Lupașcu, despre care eu știam dintr-un articol citit în revista Vice, că ar avea o colecție foarte mare de discuri, casete, benzi de magnetofon, adică ce ne-ar fi trebuit nouă la film. L-am contactat, ne-am întâlnit și acesta a fost un prilej de a afla foarte multe povești din perioada respectivă. Apoi am decis să facem o expoziție, o instalație multimedia dedicată acelei perioade. Asta se întâmpla în 2017 și la pachet cu ea a venit ideea filmării unui documentar, chiar dacă nu știam exact cum va arăta el, ce va acoperi exact și dacă vom obține sau nu vreodată finanțare.
-Și numai bine de luaserăți avânt cu acest proiect că s-a întâmplat să vină pandemia.
-Exact! Noi am filmat, am încercat să obținem finanțare mulți ani la rând, am obținut în sfârșit, și la finalul anului 2019 ne-am apucat de treabă. Și ne-am oprit în martie 2020, când nu am mai putut nici filma, nici căuta în arhivele Televiziunii Române, care la acea vreme tocmai se alăturase proiectului în calitate de co-producător. Prin urmare am așteptat să se relaxeze lucrurile, dar nu total. Următorul lucru pe care l-am filmat a fost un 1 mai 2021, pe litoral. A coincis cu Paștele. A fost extrem de trist și deprimant, pentru că erau în continuare restricții, petrecerile erau interzise pe teritoriul României și orice activitate și deplasare trebuiau oprite la ora 22.00. Așa se încheie filmul nostru...
-Ascultându-vă povestind acum despre restricții din 2021, deplasări oprite, ne ducem un pic în perioada optzecistă…
-Exact asta am simțit și noi, că fără voia noastră s-a închis de fapt un arc, o poveste. Pentru că restricțiile de atunci și restricțiile din acest prezent foarte trist al nostru, al tuturor, din 2020-2021, a închis cumva o poveste și a făcut o paralelă între atunci și acum în raport cu povestea noastră.
”Își descoperă de fapt părinții și tinerețea părinților lor”
-Ne întoarcem la expoziția din 2017. Cum ați simțit interesul publicului, și vă propun să privim mai ales către segmentul tânăr al publicului. Generația anilor 80 este familiarizată cu atmosfera Costineștiului, cu discotecile vremii. Tinerii de astăzi s-au trezit cu o cu totul altă muzică. Ați reușit să le stârniți interesul?
-Da, și asta este absolut surprinzător, recunosc. Eu nu m-am așteptat ca acest film să vorbească și tinerilor care nu au trăit perioada respectivă. Eu la rândul meu sunt jumătate-jumătate. Sunt născută în 1982, deci aveam șapte ani la Revoluție. Am prins perioada anilor 90, când lucrurile evoluaseră cumva și schimbările au fost line, nu s-a întâmplat nimic peste noapte. Inclusiv discoteca Ring din Costinești, pe care eu am vizitat-o în 1994. În amintirile mele era foarte asemănătoare cu ce am văzut în imaginile de arhivă din film. Am crezut mult timp că acești tineri, care au cu totul alte preocupări, cu totul alt mod de comunicare, nu vor înțelege filmul și nu vor putea relaționa emoțional cu el. Însă surpriza mea este că foarte mulți oameni tineri se apropie emoțional de film și cred că acest lucru se întâmplă din două motive. O dată pentru că își descoperă de fapt părinții și tinerețea părinților lor, ceea ce este foarte frumos. Și doi, pentru că filmul nu face o lecție de istorie, ci mai degrabă imprimă o anumită stare, o anumită emoție, care nu e doar nostalgie și care cred că vine tocmai din faptul că eu m-am raportat la el așa. Este o experiență mai degrabă senzorială, foarte intimă, până la urmă, pentru că spune povestea unui om care punea muzică atunci și care continuă să pună muzică și astăzi. Și prin intermediul acestui om noi descoperim perioada respectivă, noi fiind și cei care au trăit-o, și cei care nu au trăit-o niciodată.
”Se râde foarte mult la Playback”
-Mergând acum către film, pentru că el a fost văzut deja de către o parte din public, fiind în cinematografe din 19 octombrie. Cum se regăsesc cei care, măcar o dată în viața lor, au trecut prin Ring? Cei care cunosc muzica de atunci? Care sunt reacțiile în sală?
-E un amestec de toate. Se râde foarte mult la ”Playback”, și din nou este o surpriză, publicul reacționează extrem de bine. Eu stau la toate proiecțiile filmului, alături de oameni, ca să pot înțelege cum îl percep. În plus, după fiecare proiecție, eu și Sorin Lupașcu discutăm cu publicul și aflăm părerile lor. Se râde mult, se aplaudă chiar în timpul filmului, asta mi se pare extraordinar, dar e un râs care vine pe un fundal de nostalgie, pe o oarecare tristețe în același timp, pentru că lucrurile s-au schimbat… Și nu încearcă neapărat să afirme că înainte era mai bine și acum e mai rău. E adevărat, acel 2021 din film e foarte rău, dar e rău pentru că a fost foarte rău pentru toată planeta atunci. E un amestec de sentimente și cred că atinge ceva în toată lumea. Și cred că motivul pentru care se întâmplă asta nu este același. Mi se pare extraordinar că ”Playback” vorbește cu fiecare om în parte prin prisma amintirilor pe care el sau ea le au. Fiecare își amintește diferit perioada, iar filmul este doar un declanșator al unor amintiri și emoții pe care fiecare spectator le simte individual și personal. Asta mi se pare foarte frumos.
-Fiecare spectator se reașază în Ring și se regăsește pe sine, cel de demult…
-Și nu doar în Ring! Partea de Ring e destul de puțin în film. Este vorba și despre discoteca Club CH din Iași, unde Sorin Lupașcu a pus muzică foarte mult timp. Și nu e vorba doar despre imagini din discoteci. Arhiva din acest film conține un amestec de lucruri din perioada respectivă, reportaje, știri, interviuri cu oameni, diverse activități care te întorc în timp, dar te întorc acolo unde îți amintești cum a fost pentru tine, indiferent unde erai. Au existat oameni care spun că nu au fost niciodată în Costinești, de exemplu, dar nu este despre Costinești filmul acesta. Este despre tinerețea noastră, a lor. Iar asta te atinge. Să fii tânăr și să fii liber într-un sistem opresiv, prin muzică și împreună, este frumos orice ar fi. După fiecare proiecție există un zâmbet, același zâmbet, pe fețele tuturor spectatorilor. E minunat acest zâmbet! De fiecare dată când îl văd mă emoționez foarte tare.
”Există o educație în ceea ce privește filmul documentar”
-Să ne oprim puțin asupra genului documentar care încadrează acest film. Un gen cu o rezonanță care, în percepția multor oameni, înseamnă o proiecție cu specific tehnic, științific. Cum ați îmbrăcat acest gen astfel încât el să fie văzut la cinematograf, să se și râdă, să stârnească și nostalgii? Cum ați lucrat ca regizor în acest sens?
-Documentarul ca tip de film mi se pare că permite o libertate mult mai mare decât permite ficțiunea. Și când spun libertate, mă refer la libertate de formă. Forma pe care o poate îmbrăca un film documentar e foarte variată. De multe ori, publicul care nu este obișnuit cu acest tip de cinema se raportează la documentar ca la cele de pe Discovery, de exemplu. Oameni care povestesc, date, informații, istorie. Dar documentarul, de când s-a inventat cinematograful, înseamnă foarte multe alte lucruri. Iar subiectivismul care vine la pachet în orice film de genul acesta este de fiecare dată mare. De la ce alegi să filmezi, ce alegi să pui în film, înlănțuirea de lucruri și unghiul din care vrei să povestești poate să fie foarte diferit. Prin urmare, e greu de contestat, e greu de tras linie și spune: e mai documentar dacă se întâmplă asta sau e mai puțin documentar dacă se întâmplă celălalt lucru. ”Playback” este mai degrabă un documentar-portret, dacă am vrea să îl încadrăm undeva, este portretul acestui om.
Ce pot să spun este că absolut nimic din film nu este regizat, nu este calculat. Filmul urmărește niște întâmplări, ridicarea acestei expoziții despre care vă povesteam și un drum la mare în pandemie. Și este filmat tot ce s-a întâmplat, spusă povestea. Imaginile de arhivă vin să completeze niște informații pe care personajul nostru le dă. Discuția e foarte lungă. S-a întâmplat și mai recent, mai aplicat decât în cazul nostru, cu filmul ”Arsenie. Viața de Apoi”, care s-a lansat cam în același timp cu noi și a iscat multe discuții. Există un articol scris de Alexandru Solomon, regizorul acestui film, care explică foarte clar, cu date și cu exemple, un pic de istorie a documentarului și un pic de context pentru care publicul îl înțelege. Există o educație în ceea ce privește filmul documentar, care este necesară. Dacă raportarea publicului este că documentar este doar ce vedem pe Discovery este o raportare incompletă și cumva greșită. Deschiderea către realitatea despre care vorbim este necesară și poate îmbrăca foarte multe forme.
”Pentru mine el rămâne un film trist”
-Extrag din cele ce ne-ați povestit până acum faptul că mergem la mare. Și cer îngăduința să vă citesc un mic fragment care sună așa: ”Totul trece, la final vedem marea. Marea rămâne acolo împreună cu celelalte povești care sunt niște simple povești dacă nu intrăm în profunzimea lor”. Spunea pe 30 septembrie 2017 Iulia Rugină, la Botoșani.
-Eu am spus? Nu cred că am spus asta! Tocmai voiam să spun: Ce frumos!
-Și vă întreb astăzi, pornind de la ”acele povești care rămân simple povești dacă nu intrăm în profunzimea lor”: ”Playback” este această profunzime care agită marea?
-Mă refeream, pentru că mi-ați spus și contextul, la povestea personajului nostru din ”Breaking News”. E minunat că mi-ați amintit. ”Playback” are în centru un om. Nu intră neapărat în profunzimea vieții acestui om, noi nu aflăm foarte multe lucruri despre viața personală a lui Sorin Lupașcu, dar nici nu am vrut, nici nu m-a interesat acest aspect. Mi se pare că ceea ce face el generează povești în alți oameni, el în realitate și el în film. Cred că de aici vine și tristețea filmului, pentru mine, cel puțin. Mă bucur enorm că se râde și are aspecte comice, dar pentru mine el rămâne un film trist pentru că vorbește exact despre cum timpul trece, schimbă lucruri, spune povești, închide povești, deschide povești. Și ce rămâne – în cazul lui ”Breaking News”, dar și aici, pentru că ne întoarcem la mare, e marea, iar în cazul acesta e muzica. Ele rămân și noi trecem pe lângă ele, fiecare cu poveștile noastre.
”Aș tinde să mă întorc la ficțiune”
-Încheiem deschizând în același timp o altă pagină: planuri de viitor. Veți continua cu documentarul, v-a prins genul acesta? Vă întoarceți la lungmetraj? Sau le veți face pe amândouă?
-Pe mine m-a învățat viața să nu mai spun că o să fac lucruri, pentru că totdeauna m-au luat prin surprindere întâmplările din jur. Aș tinde să mă întorc la ficțiune acum pentru că mă simt mult mai confortabil în mediul acela. Aveam în plan să scriu un lungmetraj de ficțiune vara aceasta, dar s-a deturnat planul pentru că am decis să distribui acest film documentar ”Playback”. Mă voi reîntoarce la scrierea lungmetrajului de ficțiune. Știu ce urmează: foarte mulți ani, foarte multă luptă în a obține finanțare. Așa cum îl văd eu acum e și un film foarte scump. Dar acesta este mersul, acesta este traseul. Cât se va mai putea, eu voi continua să fac asta. Probabil că subiectul dictează genul filmului. Eu pe ”Playback” nu puteam să îl pun în ficțiune, nu am intenționat neapărat să fac documentar, așa s-a întâmplat. Poate că dacă o poveste apare, dacă este puternică pentru mine și merită spusă mai departe, poate că aș face asta. Dar nu m-am simțit foarte confortabil în postura de a nu ști atât de mult timp, până în faza de montaj, pentru că așa se întâmplă, despre ce vorbesc de fapt.
-Mulțumesc foarte mult și ne vedem la Botoșani!
-Eu vă mulțumesc! Ne vedem pe 23 octombrie, la Botoșani!
(Iulia Rugină și Sorin Lupașcu)
„Playback” este produs de Claudiu Mitcu, prin Parada Film, în co-producţie cu Televiziunea Română. Imaginea filmului este semnată de Andrei Oană şi Mişu Ionescu, montajul e realizat de Cătălin Cristuţiu, iar sound design-ul de Alin Zăbrăuţeanu, Dumitru Alexandru şi Dragoş Cătărău. Afişul filmului a fost realizat de Glitch.
Iulia Rugină e regizoare şi scenaristă, cunoscută publicului pentru filmele „Love Building” (2013), „Alt Love Building” (2014), „Breaking News” (2017), serialul „Ruxx” (2021), produs de HBO Max şi scurt metrajele multi-premiate „Captivi de Crăciun” (2010) şi „Să mori de dragoste rănită” (2014).