Ipoteștii ascund multe legende, dar scot la iveală necontenit un mister fără de care locul ar fi mai sărac, mai lipsit de emoție. Alături de o casă memorială distrusă, refăcută, din nou distrusă și ridicată după planuri originale, cele două biserici sunt mărturii vii ale veacului. Iar Biserica satului Ipotești, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, poartă prin timp simboluri atât de puternice, încât a pătrunde sub acoperișu-i înseamnă a re/trăi întreaga istorie a unui secol.
La aproape 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, o subscripție publică, inițiată de scriitorul Cezar Petrescu, alături de unul dintre marii oameni ai Romaniei, istoricul Nicolae Iorga, făcută prin intermediul revistei Neamul românesc, adună bani pentru terminarea bisericii noi din Ipotești.
O biserică unicat în spațiul ortodoxiei românesti, și nu numai: un lăcaș închinat unui poet, care avea să poarte hramul Sfintilor Mihail și Gavriil. Construcția bisericii noi a început încă de prin anii 1928, însă lipsa banilor a făcut ca lucrările să tergiverseze neîngăduit de mult.
Potrivit martorilor vremii, Nicolae Iorga a venit de două ori la Ipotești, prima dată să urmărească lucrările. Prezența-i foarte cunoscută, cu veșnica pălărie și bastonul nelipsit, a umplut aerul Ipotestiului de uriașa-i prestanță pe care statura înaltă, aproape masivă, o impunea celor din jur. A doua oară a venit la inaugurarea bisericii, posibil prin anii 1939, cu doar un an înainte ca destinul să i se frângă nedrept la marginea unei păduri de lângă Ploiești.
Gardul Complexului muzeal de astăzi leagă strâns între ele clădirile cu semnificații naționale, culturale sau sentimentale: Casa memorială a poetului Mihai Eminescu, deși este o clădire reconstruită abia prin anii 70-80, pe fundația veche a casei copilăriei lui Mihai, Casa Papadopol, a ultimilor proprietari ai domeniului Eminovici, noua clădire a muzeului sau Biblioteca Națională Laurențiu Ulici, lăcas de frumoasă amintire a celui ce a fost Laurențiu Ulici, de la a cărui donație de sute de volume a pornit ideea acestei biblioteci.
În centrul acestora, însă, un fel de paideuma ipoteșteana, ridică vârful drept și semeț biserica satului. Alături de cea veche, mică și albă - Bisericuța familiei Eminovici. Oamenii tăcuti ai Ipoteștiului și-au păstrat dreptul de a trece prin spațiul Complexului și nimic nu-i poate întoarce din drumul lor spre biserică sau spre cimitir.
Biserica satului Ipotesti întregește tezaurul cultural al ținutului Botoșanilor. Un turism cultural bine manageriat și valorificat ar crea spre Ipotești căi nesfârșite de pelerini, contribuind astfel la refacerea zonei atât de vitregite politic, economic și cultural. Pașii părăsesc strada și intră, prin aleea verde, curată și dreaptă, urcând lin, spre ușa mare a bisericii. O discreție rar întâlnită, cultivată de tăcerea liniștită a ipoteștenilor, de parcă cel mai mult ar ține la tihna lăcașului lor, la frumusețea slujbei de fiecare duminică. Cand ies din biserică, drumul e același, deși îi prinzi cum trag țărănește cu ochiul la lumea boierească ce se perindă prin spațiul poetic. Șirurile de oameni ies, străbat aceeași alee, unii ocolesc biserica și mai poposesc vreme îndelungată în cimitir. Cimitirul lor, singurul care i-a unit cu adevărat de familia Eminovici, aici odihnind Gheorghe și Raluca Eminovici, părinții lui Mihai, doi frați și, posibil, înca vreo doi, dintre cei mici, prăpădiți prea curând.
Un unicat al ortodoxiei românești
Biserica din Ipotești este un unicat al României, un fapt cultural discret, trecut nedrept în necunoaștere de un spațiu comunist robust și atoateștiutor. Singura biserică din lume închinată unui poet a avut de la început pe pereți sfinți ca niciunde în altă parte. În semn de doliu pentru pierderea ipoteșteanului Mihai, ctitorii au hotărât ca sfinții pictați să poarte, pe veșnicie, aureole negre, în locul celor aurii.
Oamenii de cultură ai vremii au vrut ca familia regală să străjuiască peretele pe care, în toate lăcașurile ortodoxe, se odihnesc spre veșnica cinstire ctitorii. Pe celălalt perete, însă, care încadrează intrarea dinspre naos, stăpânește măreață imaginea lui Mihai Eminescu, în mărime aproape naturală, pictat în postura unui tânăr de vreo douăzeci de ani, atitudine nicidecum rigidă, așa cum școala ni l-a cultivat zeci și zeci de ani.
Un spațiu creștin, necunoscut încă României așa cum ar merita, pentru că spațiul acesta s-a nimerit să fie aruncat într-un nord cel mai nord al unei Românii care trăieste azi o politică europeană, mondială, a globalizării absolute și cu orice preț. O politică a uităeii și a ignoranței. O Românie a cărei religie devine, pe zi ce trece, cea a proiectului european degrabă dătător de bani, unica rugăciune promovată fiind cea a valorilor europene.