Când pădurea a luat foc, aceşti doi cerşetori au stat o clipă şi s-au gândit. Erau şi duşmani, nu îşi vorbeau, dar asta era o urgenţă. Orbul a spus: "Singurul mod de a scăpa de aici este să stai pe umerii mei; tu te vei folosi de picioarele mele, eu mă voi folosi de ochii tăi. Numai aşa ne putem salva". Ologul a înţeles imediat că asta era singura soluţie. Erau duşmani, însă erau inteligenţi; au lăsat la o parte duşmănia, au devenit prieteni şi şi-au salvat viaţa.
Aceasta e o fabulă orientală care, în esenţă, vorbeşte despre inimă şi intelect. Pădurea care arde eşti tu. Tu arzi în fiecare clipă, suferi, eşti nefericit, eşti neliniştit. Intelectul tău este orb. Are picioare, poate alerga repede, se poate mişca repede dar, din cauză că e orb, nu poate să aleagă direcţia cea bună în care să o ia. Şi e de aşteptat să se împiedice întruna, să cadă, să se rănească şi să simtă că viaţa nu are sens. Asta spun intelectualii din toată lumea: "Viaţa nu are sens".
Motivul din care viaţa li se pare lipsită de sens e că intelectul orb încearcă să vadă lumina. E imposibil. În tine există o inimă care vede, care simte, dar care nu are picioare: ea nu poate să fugă. Ea rămâne acolo unde este, bătând, aşteptând… Într-o zi intelectul va înţelege şi se va folosi de ochii inimii.
Când rostesc cuvântul încredere, mă refer la ochii inimii. Iar când spun îndoială, mă refer la picioarele intelectului.
Împreună pot să iasă din foc fără nici o problemă. Dar, ţine minte, intelectul trebuie să accepte inima pe umerii săi. Este obligatoriu. Inima nu are picioare, are doar ochi, iar intelectul trebuie să asculte de inimă şi să-i urmeze instrucţiunile.
În mâinile inimii, intelectul devine inteligent. Şi odată ce ai învăţat arta de a sincroniza bătăile inimii cu munca intelectului, ai în mâini tot secretul, deţii cheia care deschide toate misterele.
OSHO în cartea "Curajul: Bucuria de a trăi periculos"
