Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin. La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras într-o peşteră, unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte.
În acea vreme, o femeie desfrânată, pe care o chema Zoe, le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian: „Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”.
Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian. Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită. Zoe l-a ispitit pe acesta, însă fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine. Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul, şi făcând el un foc s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat.
Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem. Următorii 10 ani Martinian i-a trăit pe o insulă, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni. I-a lăsat hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare, ducându-l la uscat doi delfini.
A trăit în pribegie restul vieţii, dându-şi sufletul în mâinile Domnului, în biserica din Atena, în faţa episcopului. Şi Zoe, şi Fotini au dobândit de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei.