Parc-o văd acum pe mama,
Chip de sfântă-ntr-un pervaz
Slabă, slabă, sărăcuţa,
Åži cu lacrimi pe obraz.

În toată viaÅ£a ei a fost profund credincioasă. Sărbătorile le Å£inea cu multă evlavie, chiar ÅŸi pe cele mai mici. DeÅŸi nu ÅŸtia carte, avea socotelile ei ÅŸi ÅŸtia din vreme ÅŸi fără greÅŸ toate sărbătorile, posturile ÅŸi pomenirile anuale ale celor răposaÅ£i. Milostenia îi era grija de căpetenie.

Pe străini îi chema de pe drum, îi ospăta ÅŸi-i odihnea. Nici un sărac nu pleca cu mâna goală. Tata o mai mustra uneori că-i prea cu mâna spartă. Pomenirile morÅ£ilor le Å£inea cu mare sfinÅ£enie. În fiecare sâmbătă de dimineaţă dădea de pomană pentru cei adormiÅ£i: un blid cu lapte sau cu mâncare, o cofă de apă duse unei vecine. Apoi se ocupa cu lăutul copiilor pentru a doua zi, iar după masă făcea mâncare pentru duminică, zi în care nu se gătea niciodată. Când suna clopotul de vecernie treburile erau gata, începea duminica. A doua zi dimineaţă ne primeneam cu toÅ£ii ÅŸi, îmbrăcaÅ£i curat, mergeam la sfânta biserică. Tata se scula mai de dimineaţă ÅŸi, după ce-ÅŸi făcea rugăciunea, citea Acatistul Domnului Hristos din Ceaslov iar apoi ne citea din Noul Testament. Când plecam la biserică ne ceream iertare unii de la alÅ£ii: „IertaÅ£i!” ÅŸi „Dumnezeu să te ierte!” Atât în casă cât ÅŸi la vecini.

CITEȘTE ȘI: "O căsnicie reușită!"

 

Posturile – trei zile pe săptămână, iar posturile mari erau Å£inute cu mare sfinÅ£enie ÅŸi de copii mici, ÅŸi în caz de boală. Postul Mare îndeosebi era un eveniment de seamă. Aveam vase anume păstrate pentru această vreme: blide, linguri. PaÅŸtele, Crăciunul, hramul satului erau zile mari în familie.

Era gospodină neîntrecută. Ea torcea, ea Å£esea. Ne făcea singură toată îmbrăcămintea: cămăşi, sumane, opinci, precum ÅŸi Å£oalele ÅŸi aÅŸternuturile din casă. Ea la vite, ea la ogor; până au crescut copiii mari, ea la toate. A avut de crescut opt copii, ÅŸase fete ÅŸi doi băieÅ£i, ÅŸi ne-a crescut cu frică de Dumnezeu, cu respect faţă de oameni ÅŸi cu cinste. Nu cruÅ£a băţul când nu eram în rânduială.

Evlavia, credinÅ£a, împlinirea datoriilor creÅŸtineÅŸti tradiÅ£ionale îi erau fireÅŸti, izvorau din toată fiinÅ£a ei. Dragostea de Dumnezeu, mila, modestia, de asemenea.

Odată, pe când mă găseam în refugiul de la BroÅŸteni, m-am dus să-i fac o vizită ÅŸi să stau de Sfintele PaÅŸti acasă, să-mi mai aduc aminte de obiceiurile creÅŸtineÅŸti, pe care nu le mai văzusem din copilărie. Am putut astfel să mai stau de vorbă cu ea, ÅŸi atunci mi-am dat seama cât de adâncă era viaÅ£a ei creÅŸtină.

În Joia Mare a plecat de dimineaţă de acasă, iar când s-a întors ÅŸi am întrebat-o, am aflat cu mare surprindere că fusese la o vecină bolnavă, îi dusese un dar ÅŸi-i spălase picioarele în amintirea smereniei Domnului de la Cină. „Domnul Hristos să spele picioarele ucenicilor, ÅŸi eu să nu fac nimic pentru El! Am făcut ÅŸi eu măcar atâta, am spălat picioarele Marioarei lui Gavril, care zace în pat, ÅŸi i-am tras o pereche de colÅ£uni noi în picioare.”

În Vinerea Mare toată ziua a fost cu ochii înlăcrimaÅ£i. „Când mă gândesc – îmi spunea ea – câte a îndurat Domnul Hristos pentru noi, îmi vine să plâng ÅŸi să răcnesc de durere”.

În Sâmbăta Mare, când îi admiram păștile ÅŸi cozonacii pe care-i făcuse pentru PaÅŸti, ea mi-a zis: „Nu pentru mâncat le-am făcut aÅŸa de frumoase, că nici nu-mi vine să mă ating de ele, ci pentru că aÅŸa-i de mândră faÅ£a Domnului Hristos la PaÅŸti”.

Bătrână ÅŸi suferindă, nu lipsea niciodată de la sfânta biserică. Aveau un obicei gospodinele mai tinere, să sărute mâna bătrânelor ÅŸi a văduvelor ÅŸi să le strecoare câte un ban în mână. Odată m-a întrebat dacă este bine ceea ce face ea. „Niciodată – mi-a zis – n-am cheltuit pentru mine aceÅŸti bani, ci cumpăr cu ei lumânări ÅŸi le aprind la Maica Domnului, iar acasă fac câte zece mătănii de fiecare franc, pentru sănătatea cui mi i-a dat”.

Altădată am voit să aflu ce ÅŸtie ea din învăţătura Bisericii. Mi-a spus atunci Crezul, Visul Maicii Domnului ÅŸi Epistolia, foarte frumos rostite, texte întregi din Sfânta Evanghelie ÅŸi din Psalmi. Îmi spunea Psalmul 49: „De vezi hoÅ£ul, te uneÅŸti cu el. ÅŸi ai cugetat că voi fi asemenea Å£ie. Mustra-te-voi ÅŸi-Å£i voi pune înainte păcatele tale.” Åžtia pe de rost o mulÅ£ime de rugăciuni, tropare, stihiri de la praznice, pe care le învăţase de la biserică. M-am mirat foarte tare de aceasta, căci nu-mi dădusem seama de cunoÅŸtinÅ£ele de care ea nu făcea caz ÅŸi le Å£inea cu multă discreÅ£ie.

Mereu la rugăciune. Cum ieÅŸeam din casă, o vedeam îndată trecând înaintea icoanelor ÅŸi făcând cruci ÅŸi metanii. Numele Domnului Hristos ÅŸi al Preacuratei Maici le rostea apăsat ÅŸi cu căldură sufletească, cu încredere ÅŸi nădejde neclintite în ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru moarte era pregătită de multă vreme. Cămaşă de moarte, pânză pentru punÅ£i ÅŸi un bulgăre de ceară pentru toiag le avea gata în ladă. Cu câteva săptămâni înainte de moarte, mergând s-o mai văd, i-am dus un mănunchi de lumânări de ceară curată, dăruite de părintele Macarie. I-am făcut o mare bucurie cu ele. Le-a pus în ladă ÅŸi cu acest prilej am văzut ce avea înăuntru: două-trei schimburi vechi, cămaÅŸa de înmormântare ÅŸi două vălurele de lână de tort, Å£esute de mâna ei, pentru „punÅ£i ÅŸi dezlegări”, apoi vreo zece batiste de târg cumpărate anume pentru moarte. Asta era tot. Bruma de lucruri ce mai avusese le dăduse de pomană.

A trecut la cele veÅŸnice în dimineaÅ£a de 4 iulie 1967, după o suferinţă de câteva luni.

Încă înainte de Postul SfinÅ£ilor Apostoli – anul acela a fost numai de trei zile –, a atras atenÅ£ia Gligheriei: „Să chemi pe părintele Ionică să mă spovedească ÅŸi să mă 
împărtăşească”.

A postit cele trei zile, s-a spovedit ÅŸi s-a împărtăşit. Sâmbătă 1 iulie, s-a lăut ÅŸi s-a spălat după obicei ÅŸi, în timp ce se pieptăna, i-a zis Glicheriei: „Adă fuga tulpanul să mă îmbrobodesc, că uite, vin pe cărare trei femei în alb.” „Unde-s mamă?” – zise Gligheria uitându-se pe fereastră ÅŸi nevăzând pe nimeni. „Lasă – îi zise ea –, că au treabă cu mine”.

Într-una dintre aceste nopÅ£i l-a visat pe Dumitru, băiatul ei cel mic mort pe front, după care era mereu nemângâiată. Era un băieÅ£el cu cămăşuţă albă, cu capul gol, într-o livadă mare, ÅŸi culegea flori. „Ce faci aici?” – l-a întrebat ea. „Culeg flori” – i-a răspuns băiatul. „Dar de ce eÅŸti cu capul gol, că eu Å£i-am dat pălăriuţă?”. „Aici n-am nevoie de ea!” – i-a răspuns băiatul vesel.

După Sfânta Împărtăşanie s-a schimbat la faţă, n-a mai mâncat nimic, ci cerea numai apă rece de la ÅŸipot ca să se răcorească, fiindcă o cuprinsese o arÅŸiţă mare. Apoi a devenit veselă cum nu era de obicei ÅŸi a început să cânte cântări auzite la biserică: „Hristos a înviat”, „CâÅ£i în Hristos v-aÅ£i botezat”, „NaÅŸterea Ta, Hristoase”, Troparul Rusaliilor ÅŸi altele. Åži se ruga mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieÅŸte-mă pe mine păcătoasa; Maica Domnului, miluieÅŸte-mă pe mine păcătoasa; Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri, nici cu urgia Ta să mă cerÅ£i”; zicea „Cuvine-se cu adevărat”, Psalmul 50 ÅŸi repeta mereu: „PrimeÅŸte, Doamne, pe toÅ£i care vin la Tine ÅŸi mă primeÅŸte ÅŸi pe mine!”

În ultima zi, luni ÅŸi noaptea spre marÅ£i n-a mai dormit deloc, ci s-a rugat mereu în ÅŸoaptă. Apoi i-a spus Glicheriei: „Să-mi faci pomenire frumoasă, cu colivă, cu prescuri, cu flori ÅŸi busuioc. Să dai părintelui dezlegarea cea albă, ca să o aibă amintire de la Mama lui.”

MarÅ£i dimineaÅ£a (4 iulie), când de după deal primele raze de soare luminau fereastra căsuÅ£ei, a cerut Glicheriei lumânarea, a deschis ochii ÅŸi a ÅŸoptit: „Iartă-mă!”, apoi s-a întors pe o parte ÅŸi a adormit ca în somn. Sufletul îi zburase din vasul de lut atât de chinuit de dureri ÅŸi de necazuri. FaÅ£a îi era liniÅŸtită ÅŸi un zâmbet îi încremenise pe buze.

A trăit 87 de ani fără câteva luni, dintre care 39 de ani în căsnicie ÅŸi 25 de ani văduvă. S-a născut la 8 septembrie 1880, s-a căsătorit în ianuarie 1903, a murit pe 4 iulie 1967.

Tata s-a născut în 1873 ÅŸi a murit la 1 august 1942.

Ieromonah Petroniu Tănase, 
Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, Editura Bizantină, BucureÅŸti, 2002