Emanuel Barica nu doar și-a depășit condiția. A învățat din propria experiență, și-a asumat identitatea, a înțeles rostul propriei suferințe. Băiatul care a urmat doar opt clase, dar care s-a dovedit a fi un autodidact riguros, surprinzător de selectiv și de perspicace, a devenit astăzi unul dintre cei mai căutați artiști din afara României.
Trăiește în Germania, expune în mari galerii, dar nu uită niciodată de unde a plecat.
Astăzi, 10 mai, după 17 ani dedicați artei, Emanuel Barica expune la Muzeul de Arte Plastice Leipzig. ”Mulți mi-au spus să renunț - că nu sunt destul de bun. Dar nu am renunțat. Am crezut în viziunea mea și mulți oameni mi-au recunoscut și susținut lumina, performanța și rezistența. Mulțumesc întregii echipe a muzeului pentru sprijinul acordat. Tuturor celor care le trec prin cale: Nu renunțați. Calea ta este a ta – rămâi fidel ei”, este mesajul cu adevărat motivațional al botoșăneanului.
”Oamenii plângeau. Mi-au spus că nu au mai văzut niciodată așa ceva!”
Emanuel a dezvăluit cum, în 2019, a trecut printr-o cumpănă dificilă chiar acasă, la Botoșani. O intoxicație care îi putea spulbera visul. ”N-o să mai poți desena”, i-a spus medicul. Au fost cuvintele care l-au salvat. Pentru că din acel moment Emanuel a început o luptă colosală cu propriul corp. Știa un singur lucru: că trebuie să se întoarcă la visul lui. Ce a urmat apoi, ne spune chiar Emanuel. O poveste din care mai înțelegem un lucru: de ce momentele artistice (desen) ale lui Emanuel Barica sunt întotdeauna însoțite de muzică!
Iată povestea:
”Acum șase ani eram în Botoșani. Primisem o ofertă să pictez un perete. Eram entuziasmat. Dar nu mi-am dat seama că m-am intoxicat - probabil de la vopsea. Am uitat să deschid geamul.
A doua zi, mâna mea stângă a început să se miște singură. Apoi piciorul. Apoi partea stângă a feței. Nu se mai oprea. Eram în dureri. Eram epuizat. Corpul meu nu mă mai asculta.
Am ajuns la spital în Botoșani. Nu m-au crezut. Au zis că poate am luat droguri. Analize peste analize - nimic. Nicio explicație. Doar presupuneri greșite. Apoi m-au trimis la Iași. Și acolo, doctorii mi-au spus: „Poate că n-o să mai poți desena niciodată.”
Aveam 24 de ani. Simțeam că totul s-a sfârșit. Dar n-am renunțat.
În fiecare zi, în grădina spitalului din Iași, făceam terapie singur. Mergeam pe linie dreaptă, îmi atingeam vârful nasului cu mâna dreaptă, apoi cu stânga. Încercam să îmi reconectez creierul. Mă luptam. Chiar dacă eram în dureri. Chiar dacă eram singur.
Și ascultam muzică. Asta m-a salvat. Muzica a devenit cea mai bună prietenă a mea.
După o lună, m-am întors în Germania. Eram alt om. Încă fragil, dar viu.
Am mers în Alexanderplatz. M-am așezat pe margine, liniștit, cu speranța că o să pot desena niște portrete realiste, cum făceam înainte. Dar eram și puțin plictisit. Și puțin speriat.
Așa că am pus căștile pe urechi, am dat drumul la muzică și am luat pixul în mână. Aveam o bucată mică de hârtie. Nu știam ce fac. Am început să mâzgălesc, să mă joc. Și dintr-o dată… a apărut un chip.
Am rămas surprins. Părea viu. Real. Al meu.
Am mai încercat o dată. Încă un chip. Și mai intens. Am luat o foaie mai mare. Am desenat din nou. Nu mă mai interesau anatomia, proporțiile sau greșelile. Urmam ritmul. Muzica îmi ghida mâna.
Mă simțeam liber. Oamenii mă priveau. Unii râdeau. Unii nu înțelegeau. Dar alții… plângeau. Mi-au spus că nu au mai văzut niciodată așa ceva.
Pas cu pas, am început să expun. Mai întâi în locuri mici. Apoi în galerii. În muzee. Berlin, Leipzig, Mannheim, Paris, Marsilia, Kraków.
Și acum sunt aici. Încă desenez. Încă mă mișc. Încă mă vindec.
Ce vreau să vă spun e asta:
Nu renunțați la voi. Nici când alții o fac.
Nici când lumea vă spune că e gata.
Nici când propriul corp spune „nu”.
Continuați.
Aveți încredere în proces.
Pentru că uneori, cele mai frumoase lucruri se nasc din cele mai grele furtuni”.
Povestea de succes clădită pe multă suferință
Este, probabil, momentul care i-a decis destinul botoșăneanului care, până la participarea în emisiunea ”Românii au talent” (2024), era doar un supraviețuitor al propriei vieți. Astăzi el este un învingător.
S-a născut în Botoșani, unde a urmat opt clase, dar a câștigat un munte de bun simț. Arta lui s-a născut din durere. Pentru a-și construi viitorul, a petrecut în fața foilor albe, cu creionul în mână, peste 70.000 de ore… A muncit, a exersat. A înțeles că singura formă de educație este dezvoltarea prin cultură.
Botoșani a fost pentru el orașul-naufragiu, dar și insula care l-a salvat. Este orașul în care a aflat că un Eminescu sau un Luchian au izbândit, în ciuda condiției sociale vitrege. Emanuel Barica are astăzi 30 de ani și se consideră un învingător. Însă nu este victoria unui privilegiat, ci războiul câștigat de un strateg care a știut să își învingă teama, să dezvolte permanent abilități noi. Emanuel Barica este generalul propriei armate, iar lupta pe care o duce presupune asumare, onestitate, talent și multă, foarte multă muncă.
”Pentru mine, Botoșaniul înseamnă cultură. M-am dezvoltat foarte mult aici, îi iubesc pe toți oamenii frumoși din cultura acestui loc, mă refer la Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ștefan Luchian, George Enescu și toți ceilalți despre care eu am citit în bibliotecă. Eu am desenat foarte mult… Este o muncă foarte mare, am muncit foarte mult și mulțumesc Botoșaniului, pentru că eu aici m-am dezvoltat. Dacă eram într-un oraș mai mare poate era mai greu pentru mine. Poate mă pierdeam, eram cu alți oameni, cu alte influențe. Am fost într-un oraș mic, un oraș care mi-a oferit o anume siguranță”, ne povestește Emanuel Barica.
”Apreciez foarte mult cultura orașului Botoșani și a României!”
Își amintește cu emoție de fiecare loc din Botoșani. Însă unul va fi mereu special pentru el… ”Biblioteca Județeană ”Mihai Eminescu” mi-a fost și sanctuar, locul în care am putut să stau ferit de rele și de energii negative, de tot felul de influențe. Dacă nu erau acești mari oameni de cultură poate că nu găseam nici eu o motivație”.
Vrea să fie un exemplu pentru toți cei care cred că orașele mici îi lipsesc de șansele unei reușite în viață.
”Eu sunt cu adevărat dovada vie că se pot face multe lucruri și că totul este posibil dacă crezi în Dumnezeu. În același timp, apreciez foarte mult cultura orașului Botoșani și a României, pentru că avem foarte multă cultură, nu doar ce spun unii oameni… Eu, în străinătate sau în alte orașe din România, promovez mereu cultura noastră. Sunt român și sunt mândru”, spune răspicat Emanuel Barica.
A locuit în București patru ani, până când tatăl a pierdut casa la jocuri de noroc. S-a întors la Botoșani, unde a locuit într-o garsonieră de 15 metri pătrați. Problemele nu au luat sfârșit. Dar copilul de atunci a știut să își găsească un ”adăpost”…
”Am avut nevoie de un sanctuar, un loc unde să mă simt bine. Și acest sanctuar au fost desenele animate, desenele japoneze de la programele tv. Crescând cu aceste animații, am învățat să îmi dezvolt anumite abilități, am învățat ce înseamnă etica, morala, am învățat să fac, cât de cât, diferența dintre bine și rău. Uitându-mă la aceste desene, de pe 7 până pe la 13-14 ani am vrut să învăț să desenez. Îmi era foarte, foarte greu, dar iubind atât de mult desenele și având și pasiune, nu m-am dat bătut. Am desenat, am desenat… Am mers la Școala 3, acolo cel mai mult am desenat… Desenam continuu, uneori câte 7-8 ore zilnic”.
Înainte de a împlini 19 ani a plecat în Germania. Nu știa limba, nu cunoștea poporul în mijlocul căruia spera să își găsească salvarea. ”Mama suferea de schizofrenie, tulburare de personalitate, puțini oameni știu cât de greu este… Nu dau vina pe social, vreau doar să înțelegeți cum s-a născut arta mea. Arta mea s-a născut din suferință. Dar am transformat suferința în ceva bun, în ceva care să aibă formă, să aibă o valoare în mai multe țări”.
După un timp a intrat în contact cu mai multe organizații din Germania. ”Acolo am învățat mai multe despre cultura mea ca rom, nu doar ca român. Am devenit pe parcurs mai inteligent. Nu mai înțelept! Am devenit singurul copil care trebuia să aibă grijă de familie, mi-am impus această responsabilitate, deși nu acesta trebuia să fie rolul meu”.
A desenat fără oprire. Timp de 17 ani. Emanuel Barica nu doar și-a depășit condiția. A învățat din propria experiență, și-a asumat identitatea, a înțeles rostul propriei suferințe.
