Provincial şi discret, într-o lume a exuberanţelor literare şi a manifestărilor publice cu orice preţ, Dumitru Ţiganiuc rămâne în prim-planul literaturii, pe raftul de sus al Poeziei. Pentru că, dincolo de cuvântul palpabil, sonor, deseori zăngănitor, există o poezie a timpului care se scurge în tăcere, o poezie care se sustrage paradisului terestru pentru a evada în intimitatea cuvântului, a trăirii interioare, unde trecerea nu are altă graniţă decât cea a propriului suflet.
Născut pe 24 martie 1941, la Ripiceni, judeţul Botosani, Dumitru Ţiganiuc rămâne o figură emblematică a Botoşanilor! Mulţi recunosc în el profesorul, alţii îşi regăsesc poezia anilor trecuţi, ceilalţi văd omul care străbate cu răbdare lumina dintre naştere şi renaştere, în cuminţenia celui care înţelege rostul lumii de dincolo de politici, organizări, structuri şi zilnicele prefaceri sau refaceri.
Dumitru Ţiganiuc a trăit pentru cuvânt. Fie că l-a slujit la catedră, fie că l-a şlefuit poetic. A devenit de notorietate, chiar dacă o notorietate subversivă, într-un timp, că Dumitru Ţiganiuc este poetul care a scris despre copiii cu "cheile la gât". Puţini dintre cei care astăzi îşi consumă excesiv libertatea şi libertăţile mai stiu ce înseamnă această sintagmă.
"Bunul Dumnezeu şi părinţii m-au înzestrat mai întâi cu o memorie bună. Deşi eram de trei ani şi jumătate când au venit ruşii peste noi, îmi amintesc scene şi întâmplări tulburătoare din sat şi din curtea casei. Parcă văd şi acum doi bondari uriaşi zumzăind ciudat nu dinspre Prut, ci dinspre apus, avioane care-au mitraliat chiar strada unde-mi era casa, şi parc-o văd pe mama acoperindu-mă cu o plapumă şi împingându-mă sub un pat în timp ce aud şi acum exploziile bombelor aruncate peste fabrica de zahăr şi spirt de la Ripiceni. Iar apoi, peste Prut, pe malul basarabean zăream cazanele uriaşe portocalii (nu se ştia atunci de PDL), unde se depozitase melasa de la fabrică, stând lângă o serie de motoare dezmembrate aparţinând fabricii distruse", marturisea Dumitru Ţiganiuc in urma cu cativa ani, intr-un interviu pentru revista Hyperion.
În acelaşi interviu, poetul Dumitru Ţiganiuc poposeste asupra amintirilor despre copilărie, părinţi, satul de obârşie, toate devenite mai târziu poeme. "Părinţii mei, la obârşie ţărani, au lucrat efectiv la fabrica de zahăr, eu păstrându-le şi acum carnetele de muncă. Şi chiar din acele începuturi de viaţă păstrez amintiri tulburătoare pe care le-am înscris pe nişte pagini de caiet. Nu pot uita când copil mic, cu păr cârlionţat, eram în braţele unei vecine, iar lângă fruntea ei un ofiţer rus îndreptase un pistol. Martori erau chiar copiii săi mai mari decât mine, băiatul, Niţă, e posibil să traiască încă pe la Dorohoi. Se pare că eu am fost salvatorul vieţii acelei femei. Lacrimile curate şi vărsate cândva parcă ar curăţa şi ilumina acele momente mai puţin fericite. Şi mă văd cu picioarele goale, înfundate până mai sus de glezne într-un praf cenuşiu, sub un soare realmente de foc, adunând spice de grâu căzute din căruţe sau rămase pe mirişte, spice cărora mama le lua boabele şi le ducea la o râşniţă şi din care obţinea câţiva pumni de făină să facă turte coapte (era prin 1946)".
Dumitru Ţiganiuc rămâne un suflet de ţăran, cu melancoliile târzii şi fidel misterelor pe care pământul i le furişează sub talpă. "Întâlnirea cu oraşul i se pare traumatizantă", scrie Victor Teişanu în cartea "Poeţi botoşăneni de azi".
"Satul în genere, nu doar casa mea, a suferit şi-a plâns în acei ani, urmaţi de perioada colectivizării forţate. Poezia mea s-a filtrat de la început prin pâinea curată a lacrimilor mele şi ale mamei mele, de aceea tonurile elegiace nu sunt construite ca-ntr-un joc, ci naturale, autentice. Nu cred, însă, că oricine a suferit şi a plâns devine poet. Poezia se naşte şi din har, dar şi din şcoală, din iubirea faţă de cărţi, care încă din copilărie era uneori mai importantă decât pâinea zilnică. Şi cum să nu fi plâns în mine mai mult, decât exteriorizându-mă, când în grădina casei mele de la Ripiceni, când s-a realizat lacul de acumulare de pe Prut, au fost aşezate alte două case şi raiul grădinii mele cu trandafiri, vie, pomişoară, pruni, meri, peri, zarzări, cu tufe de zmeură s-a spulberat. Peste întuneric, nedreptăţi şi suferinţe, lacrima din cântec a devenit punctul meu real de sprijin", mărturiseşte Dumitru Ţiganiuc, poetul ajuns astăzi la venerabila vârstă de 76 de ani.
Despre Dumitru Ţiganiuc, poetul Victor Teişanu vorbeşte ca despre un mare "nedreptăţit", despre o poezie "de raft superior" care, însă, se consumă departe de tumultul capitalelor literare, acolo unde se fac şi se desfac "diverse grupuri şi combinaţii". Dar, chiar provincial şi discret, într-o lume a exuberanţelor literare şi a manifestărilor publice cu orice preţ, Dumitru Ţiganiuc rămâne în prim-planul literaturii, pe raftul de sus al Poeziei. Pentru că, dincolo de cuvântul palpabil, sonor, deseori zăngănitor, există o poezie a timpului care se scurge în tăcere, o poezie care se sustrage paradisului terestru pentru a evada în intimitatea cuvântului, a trăirii interioare, unde trecerea nu are altă graniţă decât cea a propriului suflet.
Dumitru Ţiganiuc a fost profesor la Colegiul Naţional "A.T.Laurian". Poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, promoţia 1965. Imediat după absolvire a activat, până în 1966, ca profesor de limba şi literatura română, la Liceul Teoretic din Darabani. Următorii doi ani i-a petrecut la Centrul Regional al Creatiei Populare Suceava, ca instructor. Se întoarce repede la catedră. Din 1969 până în 1974 este profesor la Liceul Teoretic Săveni, următorii ani, până în 1982, profesează la Liceul Electrocontact Botoşani.
După 1982 vine la "Laurian", unde, din 1999, este profesor titular la catedra de limba şi literatura română. A colaborat la diverse publicaţii periodice din Botoşani şi din ţară cu versuri, articole literare şi recenzii: Caiete botoşănene, Amfitrion, Hyperion, Ateneu, Cronica, Convorbiri literare, Contemporanul, Romania literara, Luceafarul, Tribuna s.a. A condus cenaclul literar al Casei Corpului Didactic şi pe cel al filialei Botoşani a Uniunii Scriitorilor. Face parte din colegiul de redactie al revistei de cultură "Hyperion - Caiete botoşănene".
Este prezent într-o serie de culegeri de versuri şi proză apărute pe plan local şi naţional. Debutează în anul 1964, încă din facultate, la revista Luceafarul. În ianuarie 2000, prin Decret Prezidential, i se acorda, pentru contribuţia sa deosebită la promovarea operei eminesciene, Brevetul şi Medalia comemorativă - 150 de ani de la naşterea lui Eminescu. Premiul I al Editurii Junimea, pentru debut, 1976.
Volume publicate: "Prin departe şi aproape" (Iaşi: Junimea, 1976), "Pasărea de iarbă" (Botoşani: C.J.C.E.S., 1979), "Aceeaşi lumină" (Iaşi: Junimea, 1980), "Ecranul de iarbă" (Iaşi: Junimea, 1986), "Zidul de lacrimă" (Botoşani: Axa, 2001), "File din duminica orbului" (Cluj-Napoca: Dacia XXI, 2011), "Peste nopţile noastre, fulgere aşteptate" (antologie; Botoşani: Axa, 2012).
