Dreptmaritori crestini,
Evanghelia de astazi este un text plin de invataturi. O evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon intr-o mare dilema, nestiind la ce sa se refere mai intai: la rabdare, iertare si bucuria tatalui ca i s-a intors fiul cel ratacit, sau la pocainta acestuia din urma? Unii predicatori fac exegeza, explicand fiecare cuvant, aratand ce inseamna fiecare fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente in evanghelie: a tatalui, care nu este altcineva decat Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori in viata aceasta "cadem", si a fiului mai mare care, desi n-a calcat niciodata cuvantul parintelui sau, ramane totusi undeva "in afara bucuriei".
Ei bine, in ceea ce ma priveste, dorind sa talmacesc frumusetea si inaltimea duhovniceasca a acestei pericope evanghelice, am ales sa ma refer la cei doi fii: unul mai tanar, dar care pleaca si se pierde in desfanare, si altul mai mare, ascultator fata de tatal sau, dar cu o ascultare "neroditoare". Unul tanar si fara de minte, dar care la un moment dat, "regasindu-se" , vine si, pocaindu-se, devine modelul evangheliei de astazi, pe cand celalalt, desi niciodata nu si-a suparat tatal, raamane pana la urma personajul nefast si negativ.
Iubiti credinciosi,
Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul "drept", dar care, in pofida "dreptatii" lui, ramane afara de Imparatie, pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuvinta sa le pregateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfanat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane "afara"? Ce se intampla oare in evanghelia de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risippitor, ce-l care isi supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfanatele, devine pana la urma personajul pozitiv – personajul "simpatic", daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel – iar fiul cel "drept", care "totdeauna a slujit" si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negative si "antipatic"? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa "merite" Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana "afara"?
Ei bine, fiul cel desfranat "isi vine in sine". Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu "ispravile" sale, ci zicandu-i: "Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai". Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit in"casa".Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca "acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat".
Ce se intampla cu fratele mai mare?
El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau:"Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca".Adevarat graia. Si cu toate acestea, el este personajul negativ din evanghelia de astazi. Unde greseste acest "drept" care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputinta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta "s-a maniat", zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce, dragii mei?…Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la "ospatul" cel dumnezeiesc!…
Va intreb: Ce ne impiedica astazi aici, in casa Parintelui nostru doua ceasuri, rugandu-ne lui Dumnezeu pentru slabiciunile si pacatele noastre de fiecare zi? Ce ne impiedica sa ne bucuram aceste doua ore impreuna cu Dumnezeu? Ce ne tine acasa, pe drumuri, prin parcuri, sau nu stiu eu pe unde, numai sa nu petrecem aici impreuna cu Tatal ceresc care, iata, rasplateste pocainta cu "ospat" si bucurie vesnica? Ce ne impiedica sa ne petrecem viata intrega in frica lui Dumnezeu, in comuniune cu El si cu fratele sau aproapele nostru?
Unde greseste, asadar, fratele "manios" al fiului risipitor? Astazi, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros:"Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!"Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau:"dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfanatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingasat!" Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui "cazut". Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din urma, acesta a ramas suparat "afara" – in afara de Imparatia lui Dumnezeu.
Iata de ce am spus ca evanghelia de astazi nu ne prezinta doar o drama – pe cea a fiului risipitor – ci doua, pentru ca, discret, in spatele dramei celui cazut, se consuma si o a doua drama, mult mai cutremuratoare, cea a fratelui mai mare, finalizata absolut nefericit. Daca fiul mai mic traieste drama "izolarii in afara comuniunii" cu Dumnezeu, celalalt trece prin drama izolarii "in interiorul comuniunii", ceea ce mi se pare si mai infricosator! Grea este singuratatea " de unul singur", dar, si mai grea – ne arata aceasta pericopa evanghelica – este singuratatea "in doi" sau "in interiorul comuniunii"!
La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul Evangheliei care spune ca "vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui Dumnezeu" (Mt.21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator – si nu cel risipitor, care si-a cheltuit "zestrea" sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate – ramanem in mod paradoxal "afara". Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astazi ne-am identificat cu fiul cel ascultor. Atentie insa! Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor noastre "extraordinare" pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am savarsit, sa avem aceiasi surpriza si sa ramanem totusi "afara de Imparatie".
Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final "taina pocaintei". A aflat secretul reabilitarii, si-a venit in fire sau in "sine", cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe noi, cei care "tocim pragul" bisericii zi de zi ori duminica de duminca, nu cumva sa cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama atunci cand acesta se pocaieste.
Sa luam aminte la acest "soi de dreptate" lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si impietrita, care a facut din fratele mai mare, un fel de" pom neroditor" ce se arata frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas trist si nerecunoscator"afara"!…
Mesajul evanghelic de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceiasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu:"Iata de atatia ani Iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…"atentie ca in aceasta "dreptate" a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.
Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca "stam". Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram cand vedem" binele" in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceiasi dragoste mare pentru toti si ca se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.
Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la "ospatul" Stapanului Dumnezeu, fie de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascutatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii vecilor, Amin.
PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, din volumul Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011