In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,
Dumnezeiasca Evanghelie a acestei duminici este aceeasi cu cea ascultata de noi in Duminica a XII-a dupa Rusalii, cu unele mici deosebiri. Astazi insa ascultam de la Sfantul Evanghelist Luca, dupa ce in Duminica a XII-a am ascultat-o de la Sfantul Evanghelist Matei (XIX, 16-26). Noi, impartind aceasta pericopa in doua, am talcuit partea intai la Duminca a XII-a dupa Rusalii, spre a ne ocupa in aceasta duminica de partea a doua a acestei sfinte Evanghelii. Dar se cuvine sa facem o legatura duhovniceasca a celor spuse atunci cu cele ce urmeaza in finalul intalnirii Mantuitorului cu un dregator bogat, pentru ca despre o asemenea intalnire, bogata si ea in rosturi vitale si mantuitoare, este vorba.
Precum ne spune dumnezeiasca Evanghelie, un tanar dregator bogat vine la Mantuitorul, se pleaca inaintea Lui si Il intreaba:
“Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun, decat unul Dumnezeu. Stii poruncile: sa nu savarsesi adulter, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am pazit din tineretile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Inca una iti lipseste: Vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie. Iar el, auzind acestea, s-a intristat, caci era foarte bogat. Si vazandu-l intristat, Iisus a zis: Cat de greu vor intra cei ce au averi in imparatia lui Dumnezeu! Ca mai lesne este a trece camila prin urechile acului decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18, 18-27).
Mantuitorul – Bunatatea dumnezeiasca intrupata – atrage atentia cu tarie acestui dregator lumesc, care vedea in Iisus doar un om, un invatator, ca Binele e in Cel Unic bun – Dumnezeu – si din acest unic Izvor al binelui ne adapam toti, si asa ne putem afla toti unitatea in bine si adevar. Apoi il intreaba: “Stii poruncile? Sa nu savarsesti adulter, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta”. In poruncile divine se afla viata divina, viata de veci a Autorului lor: Dumnezeu cel viu. A pazi poruncile cu acea constiinta ca in ele e prezent Cel Vesnic, inseamna inceputul iesirii din lumea neascultarii, a orgoliului narcisist, a pacatului, a mortii, si a intra in lumina zilei celei neinserate a Imparatiei lui Dumnezeu. Caci, daca, spre pilda, cel ce ucide poarta in el deja samanta mortii, cel ce da viata si salveaza viata isi descopera arvuna vietii. Simtea o asemenea stare tanarul bogat? Nu cumva simtirea, dulceata bogatiilor acestei lumi, il tine in lumea celor ce se trec si pier? Intr-adevar, raspunsul lui: “Toate acestea le-am pazit din tineretile mele” arata aceasta lipsa tragica.
Mantuitorul Insusi i-o aduce la cunostinta. “Auzind Iisus i-a zis: Inca una iti lipseste: vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de-Mi urmeaza Mie”. “Una iti lipseste!”. Cand Mantuitorul a fost primit ca oaspete in casa surorilor Marta si Maria, ni s-a dat sa auzim acelasi cuvant. “Maria asezandu-se la picioarele Domnului asculta cuvintele Lui. Marta se silea cu multa slujire sa pregateasca ospat si a zis: Doamne, au nu socotesti ca sora mea m-a lasat singura sa slujesc… . Iar Domnul i-a zis: Marto, Marto, te grijesti si pentru multe te silesti, dar un lucru trebuie. Maria partea cea buna si-a ales care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42). Amandoua surorile slujeau Domnului, fiecare in felul ei. Dar un lucru ramane de trebuinta absoluta, eterna: “Unicul necesar” – urmarea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, starea in fata Lui.
Aceasta nu inseamna sa blestemi, sa arunci anatema asupra lucrurilor acestei lumi, care sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dar a te inchina lor inseamna a avea soarta lor. “Omule, zice un suflet crestin, tu te transformi in ceea ce iubesti: in Dumnezeu (dupa har), daca tu Il iubesti pe Dumnezeu; in pamant, daca tu iubesti doar pamantul”. Nu poti sa nu iei seama ca am ajuns atat de pervertiti, incat sufletul nostru asculta prea mult glasul si chemarile celor trecatoare. Ochii, urechile, gustul, mirosul, toate sunt indreptate spre cele ce o clipa ne indulcesc si pier.
Ne-am pervertit intr-atat constiinta, incat sa se spuna de catre unii sarmani “filosofi” ca “in intelect nu exista nimic care sa nu fi fost inainte de simturi”. Si cum prin simturile din afara intra cele dinafara, pieritoare, s-a si zis: “Moartea intra prin ferestre”, adica prin simturi, care sunt ca niste ferestre zidite in trupul nostru, dar prin care ne-a fost dat sa privim, prin toate fapturile, spre Ziditorul lor. Si ne aducem aici aminte de cuvantul spus de Dumnezeu unui suflet sfant: “Lumea face atata zgomot la urechile voastre, incat glasul Meu nu-L mai auziti”.
A auzit dregatorul bogat glasul lui Iisus? A auzit el un glas, dar fara intelesul lui, fara sa-i simta chemarea. Bietele lui simturi erau doar trupesti, pervertite. Pentru a auzi si intelege glasul lui Dumnezeu, si din Scripturi, si din fapturi, ne trebuie ceea ce numesc Parintii “simtirea intelegatoare” – simtirea mintii; “simtirea duhovniceasca”, cum o numeste Sfantul Simeon Noul Teolog. Simtirea prezentei Duhului Sfant in noi, prin Care credem si marturisim: “Domn (si Dumnezeu) este Iisus Hristos” (I Corinteni 12, 3). Si prin Acelasi Duh Sfant ne simtim si noi frati cu Hristos Domnul si infiati de Dumnezeu, strigand: Avva! Parinte! (Romani 8, 15).
Prin Sfintele Taine se deschide in noi tocmai aceasta simtire duhovniceasca. La Sfantul Botez ne rugam: “Dezbraca de pe noi invechitura, ne innoieste spre viata de veci, ne umple de puterea Sfantului Duh, spre unirea cu Hristos...”. Iar prin Taina Sfantului Mir se pecetluiesc cu “Pecetea darului Duhului Sfant” toate incheieturile si simturile trupului, tocmai pentru a dobandi in Duhul Sfant sensibilitatea, simtirea duhovniceasca. Simturile, vazul, auzul, mirosul, gustul, pipaitul, nu se strica (pacatul le strica), ci se spiritualizeaza prin har, se fac instrumente, cai ale primirii descoperirilor dumnezeiesti. “Duhul Sfant stramuta lucrarile simturilor din afara spre simturile dinlauntru – de pilda vederea spre mintea care priveste lumina vietii; auzul spre intelegere; gustul spre puterea deosebitoare a ratiunii; mirosul spre cunoasterea mintii; iar pipaitul il stramuta spre starea de veghe a inimii – ca sa petrecem viata ingereasca pe pamant”, invata cuviosul Nichita Stithatul. De aceea ne si rugam: “Doamne, lumineaza-mi ochii gandului, intelepteste-ma sa inteleg poruncile Tale, sa fac voia Ta”.
Psalmistul marturiseste: “Auzului meu vei da bucurie si veselie” (Psalmul 50, 9). Credinciosul, impartasindu-se cu trupul si sangele dumnezeiesc, exclama, in Liturghie: “Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata...”; sau isi zice, impreuna cu Sfantul Simeon Noul Teolog, ca “darul i s-a facut pahar al bauturii dumnezeiesti si al undei nemuritoare, umplandu-se de desfatare cereasca cu care singuri ingerii se desfata si sunt pastrati nestricaciosi”. Aceasta este inaltarea si pregustarea, arvuna inca de aici a veacului viitor si a vietii de veci cu Hristos. Aceasta ne scoate din platitudine, din plictiseala si monotonia unei vieti fara relief, pe care numai harul divin il poate oferi, si ne salveaza din inspaimantatoarea stricaciune a feluritelor patimi – mania drogurilor, prostitutie, crima, sinucidere. Asa intelegem si pe fratii nostri, sarmani necredinciosi, atei: simtirea duhovniceasca le este atrofiata, candelele stinse, usa inchisa (Matei 25, 10).
Dar dregatorul din Evanghelie? “Auzind acestea (adica urmarea deplina a lui Hristos) s-a intristat, caci era foarte bogat”. Si Iisus, privindu-l cum se departa de El intristat, sclav al lanturilor lui launtrice, rosteste: “Cat de greu vor intra cei ce au averi in imparatia lui Dumnezeu! Mai lesne este a trece camila prin urechile acului decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu”. Imagine pe care unii talcuitori o explica astfel: se afla in Ierusalim o portita a cetatii prin care nu puteau intra decat oitele, iar camilele, care le insoteau, nu puteau patrunde, precum nici animalele salbatice, distrugatoare. Mai curand puteau intra camilele cu poverile lor, decat bogatii, cu si mai mari poveri.
Iar cei ce ascultau surprinsi, ingrijorati, intreaba, ca si noi: “Atunci cine poate sa se mantuiasca? Iisus a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu”. – Taina a iubirii dumnezeiesti care ne cheama mereu. A iubirii Lui, Care, in Hristos, a venit la noi in chipul robului, al saracului, al pelerinului, la usile noastre, la durerile si lipsurile noastre, si ne spune: “Eu iti sunt inimiii tale de toate: Eu iti sunt tata, Eu frate, Eu mire, Eu casa; Eu iti sunt hranitor, Eu haina, Eu radacina, Eu temelie. Tot ce vrei aceea iti sunt. Ca sa nu ai lipsa de nimic. Voi fi in slujba ta. Eu iti sunt si prieten, si oaspe, si cap, si frate, si sora, si mama. Iti sunt toate. Numai poarta-te sincer cu mine. Sarac facutu-M-am pentru tine, pribeag; rastignitu-M-am pentru tine pe Cruce si am fost pus in mormant. Sus intervin pe langa Tatal pentru tine. Tu esti pentru Mine totul; si frate, si impreuna mostenitor, si prieten, si madular (al trupului Meu). Ce mai vrei inca?” (Sf. Ioan Gura de Aur). Amin.
Parintele Constantin Galeriu