În 1923, miracolul talentului era încă un deziderat pe care mulți spectatori de teatru sau film îl intuiau doar. Fascinația scenei sau a ecranului se construia deseori la suprafață, iar consacrarea unui actor se producea după ce publicul se suprasatura de ”vedete”. Nu întâmplător, în același an 1923, marele regizor american Samuel Griffith scria că ”regizorii se vor limita la analiza personajelor și la studii despre om”.
Până la urmă, despre asta este și ”Mașina de calcul” a lui Elmer Rice. O piesă care se apleacă asupra condiției umane, analizând impactul tehnologiei asupra individului. Personajul principal, Domnul Zero (Răzvan Amitroaei), este un contabil conștiincios, însă în limitele mediocrității comode. Se mulțumește vreme de 25 de ani cu aceeași slujbă, fără să îndrăznească să vocifereze în fața Șefului (Cezar Amitroaei). Domnul Zero este atât de conștiincios-mediocru, încât nu are curaj să se opună nici soției sale, Doamna Zero (Andreea Moțcu), cea care îl presează să ceară o promovare la serviciu și, în consecință, și o mărire de salariu.
Totul se schimbă în ziua în care Domnul Zero împlinește un sfert de secol în slujba de contabil. Șeful îl anunță că este concediat, întrucât locul său va fi luat de un computer. Aici intervine viziunea regizorală a lui Vlad Cepoi, cel care reinterpretează întreaga poveste a lui Elmer Rice și adaptează acțiunea la schimbările tehnologice ale vremurilor noastre. Astfel, în spectacolul ”Domnul Zero”, producție a Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani, contabilul va fi înlocuit de Inteligența Artificială (AI). Relevant este încă că, până la invocarea Inteligenței Artificiale, spectacolul evidențiază tendința de robotizare a speciei umane, prin însăși atitudinea omului. Iar aici Vlad Cepoi reușește să redea caracterul rigid și lipsa de empatie a personajelor.
Și pentru că am amintit de personaje, este timpul să apreciem diversitatea tipologică pe care regizorul Vlad Cepoi a speculat-o în momentul în care a realizat distribuția acestui spectacol.
Răzvan Amitroaei, deși tânăr și încă în căutarea propriei personalități artistice, dovedește de la un spectacol la altul că este un actor cu multiple disponibilități. Un actor, si asta s-a văzut și în ”Domnul Zero”, capabil să trăiască în pielea personajului său, capabil să devină una cu el, să îi trăiască spaimele, angoasele, anxietățile, furiile, și chiar să moară odată cu el și, am văzut, să și învie…
Un adevărat maraton actoricesc, de la un capăt la altul al spectacolului, ne oferă tânărul Răzvan Amitroaei. Care știe să impună accente grave, dar și să creeze în tabloul scenic momente de ironie sau tristețe. Personaj de cursă lungă, actorul căruia regizorul i l-a încredințat pe Domnul Zero a avut o misiunea dificilă. Evoluția personajului impune construcție, necesită multă știință în a gestiona trecerile dintre registre, dar mai ales capacitatea de a conduce acțiunea pe parcursul unui întreg spectacol. Se spune că poți străluci într-o secundă, că poți cuceri publicul într-o scenă. Însă întregul nu iartă! Iar Răzvan Amitroaei a avut inteligența, maturitatea și, foarte important, prudența de a-și doza energia astfel încât personajul său să nu cadă în preaplinul interpretării, dar nici să se risipească în gesturi banale. O conlucrare fericită actor-regizor, care s-a simțit de-a lungul întregii producții. Actorul și-a servit cu conștiinciozitate scenariul, fără să îngăduie gesturi gratuite sau lungimi inutile în actul creației.
În jurul acestui personaj reușește Vlad Cepoi să construiască un univers al relațiilor cotidiene mărunte. O viață supertehnologizată și suprasolicitată de viteză a societății moderne, care scoate la iveală crisparea individului de clasă mijlocie. La prima vedere, povestea este una banală. Nimic din ce se întâmplă în spectacol nu este nou, acțiunea nu iese din șabloane. Însă ceea ce reușește Vlad Cepoi în planul regizoral face diferența între piesa anului 1923 și spectacolul din 2024. Chiar dacă nu supraîncarcă rețeaua de tensiune dramatică, chiar dacă nu ocolește deloc stridenta banalitate a vieții cotidiene, Vlad Cepoi reușește un adevărat tur de forță regizorală. Și o face apelând chiar la tehnologie, dovedind în fapt că inteligența artificială rămâne un simplu artificiu în raport cu mintea omenească.
Și este momentul să așezăm reflectoarele (la propriu) pe Alexandra Vicol. Pentru că, în rolul Daisy, a strălucit. Revenită pe scenă după perioada concediului de maternitate, Alexandra Vicol pare că s-a întors hotărâtă să ne arate că nominalizarea în Gala UNITER (2021), pentru rolul Fundă din spectacolul „Portugalia” (regia Vladimir Anton), nu a fost o întâmplare. Ingenuă și în același timp plină de asperități sentimentale, capabilă de sacrificiul suprem în dragoste, disponibilă până dincolo de moarte pentru omul iubit, Daisy cucerește publicul de la prima apariție. Alexandra Vicol este conștientă de farmecul pe care îl risipește cu generozitate în scenă, dar nu profită de acest lucru, dimpotrivă. Rămâne în smerenia propriului rol, și-l asumă cu profesionalism și cu doza interpretativă potrivită.
În același registru joacă și Petruț Butuman, care în rolul Crawley reușește un personaj excepțional, pe care îl controlează psihologic chiar și atunci când nu rostește nicio replică. Jocul din privire, care devine rând pe rând crudă sau duioasă, umilă, trufașă sau violentă, limbajul corporal pe care îl stăpânește cu același profesionalism.
Andreea Moțcu (Doamna Zero) are forță, reușind să producă de fiecare dată contrastul de personalitate în fața rolului interpretat de Răzvan Amitroaei. La fel cum impresionează ”duelul” Domnul Zero – Șeful, o confruntare simbolică a fiului (Răzvan Amitroaei) care își urmează tatăl (Cezar Amitroaei) pe drumul performanței actoricești.
Partea ultimă a spectacolului îl aduce în scenă pe Ioan Crețescu (Îngerul Charles), care oferă publicului, într-un interval relativ scurt de timp, o gamă interpretativă variată, menită să introducă în acțiunea piesei și doza de dramatism care pregătește finalul. Este scena care concentrează întregul mesaj al spectacolului și care aduce în fața spectatorului o imagine a prăbușirii trupești, o lume în care sufletul este singurul care se ”reciclează” și primește o nouă șansă. O șansă la o nouă viață sau întoarcerea la o veche dragoste.
Foarte inspirată ilustrația muzicală a întregului spectacol, care întregește fericit scenografia și videografia (Marian Mina). Coregrafia Victoriei Bucun aduce accentele necesare, creionând un personaj colectiv care impresionează la fiecare apariție în scenă (Florin Aionițoaei, Lorena-Petronela Chiribuță, Irina Mititelu, Radu Dragoș, Crenola Muncaciu, Bogdan Muncaciu, Silvia Răileanu, Sorin Ciofu, Oana-Maria Tudoran, Valentin Popa, Lidia Uja).
